un cristian: Se împlinesc în curând zece luni de şedere în Berlin. Cum a fost drumul de la Fasanenstrasse 23 la Stuttgarter Platz22? Înţeleg că sunteţi ultimul bursier DAAD de la această adresă, dar şi că urmează o nouă destinaţie şi o altă rezidenţă.
Nora Iuga: Un prieten din Germania mi-a spus că nu poţi surprinde specificul unui oraş, fiinţa şi fizionomia lui distinctivă, decât dacă-l parcurgi în câteva zile, ori dacă ţi-l însuşeşti treptat într-un timp îndelungat, trăindu-i viaţa cotidiană ca oamenii locului. Berlinul meu de pe Fasanenstrasse 23 l-am cunoscut în două luni de vară. A fost iubire la prima vedere, a fost coup de foudre, a fost suprafaţa care implică stilul, forma, fardul, Berlinul frumos, pus ca pudra deasupra Berlinului adevărat: case, grădini imense, fete blonde cu dogi mari în lesă, blazaţi, total absenţi la lătrăturile isterice ale celor fără pedigree, mese pe stradă cu domni civilizaţi citind ziarele sau cu familii doldora de copii, toţi vorbind în cor italieneşte. O farfurie cu pizza ocupă o jumătate de masă; femeile germane seamănă cu bărbaţii, trupuri aspre, ciolănoase. Feţele reacţionează automat, de cum deschizi uşa magazinului apare zâmbetul ca la fotograf. Vorbesc scurt, parcă ordonă. Şi Wannsee-ul, plin de vaporaşe şi feriboturi, o viaţă forfotitoare, oameni întinşi pe iarbă. Încă mai crezi că zîmbetele îţi sunt adresate numai ţie şi „Schuldigung“ e un gest de atenţie, nu formula rostită mecanic când te freci de alt corp, grăbindu-te pe scara rulantă. Cred că ei spun „Schuldigung“ în mod reflex şi când se lovesc de o piatră. După o săptămână la Berlin, toate aceste descoperiri ţi se par semnele civilizaţiei, ale unei libertăţi demne, orgolioase şi amabile deopotrivă, iar diversitatea de tipuri umane care trăiesc aici, dovada unei maxime toleranţe. Dacă trăieşti un an începi să observi că eşti lovit pe stradă fiindcă nu te mişti mai repede, normal cu „Schuldigung“, încep admonestările că asta se face aşa şi nu aşa şi se arată tot mai des că vii dintr-o ţară înapoiată într-una care ştie şi face totul ireproşabil. Trebuie să te adaptezi din mers la rolul în care eşti distribuit. În general, dacă vii din Est, cu cât îţi joci mai bine rolul de victimă a regimului, cu atât ascensiunea îţi este mai garantată… În materie de trecut şi de politică, e mai bine să eviţi să vorbeşti şi mai ales să nu confunzi amabilitatea cu prietenia, pentru că, dacă ai naivitatea să crezi că şi tu ai dreptul să te plângi de ceva sau de cineva, rişti să ţi se întoarcă spatele… Fără îndoială că există şi oameni aproape necunoscuţi care te primesc în viaţa lor aşa cum eşti, care te caută, care au nevoie de tine şi-ţi dau sentimentul că tu, cel mic, eşti capabil să le oferi ceva ce ei nu au. Aici poţi găsi prieteni adevăraţi şi statornici, ăştia sunt în general oamenii singuri, cei ce nu se pot aşeza undeva definitiv sau pentru multă vreme, oameni care au un semn distinctiv. Dar aş putea să scriu o carte. Am şi scris a doua parte a Jurnalului berlinez, care va purta titlul adresei mele de acum, Stuttgarter Platz 22. De la viziunea exterioară exaltat-romantică a suprafeţei, am trecut la viziunea foarte interiorizată, reflexiv-critică a unor sensuri grave, ascunse după gesturi. Faptul că sunt ultimul bursier locuitor în această casă care m-a adoptat ca o mamă cu resurse, dar extrem de iubitoare, dându-mi pentru prima oară în viaţă un statut de doamnă din lumea bună, nu-i un rol de lepădat!, al treisprezecelea bursier în acest cvasipalat şi ultimul, parcă-ţi dă un sentiment de îngrijorare.
În timp ce purtăm acest dialog, o flaşnetă începe să cânte la nici 20 de metri de balconul Norei, la Dollinger, cafeneaua de peste drum. O flaşnetă care trebuie să trezească nişte amintiri…
Flaşneta e ceva care în amintirea mea are corp şi suflet; un animal mare, fabulos, cu zâne şi flori pictate pe o burtă de lemn care cântă; un animal tatuat, aceleaşi valsuri, aceleaşi iubiri veştede… îţi vine să mori de râs când vezi fetele blonde în şorturi scurte, dezvelindu-şi fesele durdulii, ţipând în handy-urile lor: „Echt? Echt“ Na, klar! OK, alles klar…“ şi tu cauţi de nebună acolo, deasupra flaşnetei cu ochii, bara aia mică pe care se bălăbănea altădată pe Griviţii un papagal verde şi alături era o cutie de lemn cu bilete pentru domni şi domnişoare.
Călătoriile din copilărie par să se repete. Ruta Bucureşti – Berlin redevine o obişnuinţă. Cu familia, apoi cu Nino Almosnino şi acum, de zece ani, cu lansări şi burse.
Am avut şansa să am o copilărie total diferită de majoritatea confraţilor mei români, indiferent de generaţiile cărora le-au aparţinut şi de regimurile politice care le-au fost hărăzite. Am trăit între 5 şi 6 ani într-o dictatură acerbă – anii 1936-37 – la vârsta aia nu observi, zici că e aşa cum trebuie să fie – culmea, că nici mai târziu nu observi, dacă n-ai termen de comparaţie. Simţi că ţi-e frig, că ţi-e foame, că vrei să spui ca la şcoală: „Doamnă, vă rog, daţi-mi voie până afară”, şi nu mai ceri voie pentru că ştii că nu ţi se dă şi tot crezi că aşa trebuie să fie. Când îmbătrâneşti, devii înţelept. Nu te mai interesează lumea, te interesează natura şi ciclurile vitale. Berlinul e acum pentru mine un palat – muzeu, pe care l-am vizitat de prea multe ori ca să mă mai intereseze… Bucureştiul, pe lângă el, e un „bazar sentimental“. Pe ăsta, nebun şi ros de belele, îl iubesc infinit mai mult, dacă nu ar fi spaima de cutremur. La Berlin mă cuprinde o dulce „nostalgie“, când văd trecând pe aleile castelului Charlottenburg o pereche de vreo 80 de ani, îmbrăcaţi elegant, la costum, el cu baston, ea cu pălărie, şi deodată parcă sunt o fetiţă de cinci ani cu părinţi tineri şi frumoşi, care încă nu învăţase cuvântul război. La Berlin am venit cu Nino al meu în 1992. Primul nostru drum a fost pe „Unter der Linden“, în apropiere de Branderburger Tor. Ne-am aşezat pe o terasă înconjurată de un gard de merişor tuns la milimetru şi am cerut câte-o bere Kindl. Era şi un podium acolo, în mijloc, şi o orchestră care cânta şlagăre vechi din filmele germane UFA, pe care le ştiam de la mama. Aveam un nod în gât, dar, în clipa aia eram Konigin Luise şi Nino al meu era Konig Friedrich Wilhelm III.
Care sunt cei mai apropiaţi prieteni din Berlin?
Trebuie să recunosc că la Berlin, în ultima vreme, sunt mulţi care mă caută; am impresia că ei au mai multă nevoie de mine, decât eu de ei. Eva Wemme e noua mea traducătoare. Datorită ei – mi-a tradus cartea într-o lună! – Sexagenara şi tânărul va apărea în luna mai la Editura Matthes und Seitz, în ciuda unor presiuni de care nu vreau să vorbesc. Mă conving tot mai mult că pe lumea asta există infinite varietăţi de dictaturi. O mai am şi pe Ute Krupp, care face cvasi-literatură, am de gând s-o traduc, dar cea care m-a ţinut tot timpul de mână, ca la operaţie, aici la Berlin, în momentele mele grele, redându-mi curajul şi tonusul meu vital, cu vorba ei tainică „universul” în care cred, e Dana Ranga, o excelentă poetă (a publicat şi în România literară, a scos şi un volum de versuri în România, l-a tradus pe Iordan Chimet în germană) şi autoare a câtorva filme de scurt metraj, foarte bine primite. Dar eu, cum bine ştiţi, mă simt cel mai bine cu bărbaţii. Există aici un domn adevărat, un grozav creator de atmosferă, distinsul Joachim Sartorius, directorul Instituţiei culturale Berliner Festspiele. Un om care cunoaşte fiecare colţişor al planetei, născut în Tunisia dintr-o veche familie de diplomaţi germani şi atras iremediabil de sud-estul magic al vechiului Bizanţ, de insulele Mării de Marmara şi de atâtea altele. A apărut în traducerea mea în România literară cu poeme, în care am recunoscut o vagă tonalitate din T.S. Eliot.
Ce mai ştiţi de Tobias Wenzel, fotograful care imortalizează scriitorii printre morminte?
Prietenul meu e unul dintre cei mai originali tipi întâlniţi vreodată. Cutreieră lumea; în ultimele trei săptămâni a bântuit ţările nordice, Olanda şi Columbia, ca să fotografieze scriitori celebri în cimitire. Tobias mi-a spus mereu că iubeşte românii, pentru că sunt cei mai amatori de cimitire dintre toţi condeierii. Sunt şi eu în albumul lui cu nume celebre, alături de mormântul Doamnei cu umbrela de la Bellu. Iată că ne distingem şi noi prin ceva, asta nu-i de colo!
Mi-aţi spus că dacă staţi la Berlin vă veţi prelungi viaţa. Aveţi de gând să vă mutaţi aici sau rezidenţele berlineze sunt soluţia de avarie?
Da, simt că întineresc la Berlin. Trupul îmi devine pe zi ce trece mai mobil şi contactul cu fluxurile vitale ale naturii – Berlinul e plin de apă şi de clorofilă – mă fac să văd mai bine, să respir mai bine, să urc mai multe trepte în toate sensurile. Doctorii de aici îmi interzic să mai iau medicamente. In România, 12 ani în şir am înghiţit 18 pastile pe zi, prescrise de medici pentru boli pe care nu le am. Poate de aceea aici 80% din femei ating vârsta de 90 de ani, dar din ăştia, vai, cel puţin 40% au Alzheimer sau demenţă senilă de la 60. In schimb, la anunţurile matrimoniale poţi citi: „Suplă, atrăgătoare, zâmbet irezistibil, 78 de ani, 1.70, caut partener, eventual mai tânăr, pentru distracţii de orice fel şi călătorii în Caraibe şi insulele Galapagos“… Şi nimeni nu râde de aşa ceva.
Ştiu că abia aşteptaţi o nominalizare la premiul de la Botoşani, pentru a-l refuza. Nu cumva statutul de scriitor naţional e rupt cumva de realitatea unei vizibilităţi europene?
Mă consider o adevărată scriitoare. Îmi cunosc perfect valoarea şi caracterul. Nu mi-aş fi putut imagina că între statutul de scriitor naţional şi cel de scriitor european poate exista o asemenea incompatibilitate. Cel mai grav e când te pomeneşti stând între două scaune, că atunci ajungi să nu mai ştii decât tu însuţi cât valorezi sau necunoscutul de pe stradă care-ţi dă o floare sau o bomboană de mentă, găsită în buzunar şi ţi-o întinde spunându-ţi: „V-am ascultat lectura de la LCB, am rămas fascinat… “.
În biblioteca Norei din Berlin am regăsit cărţi de A. Cupşa, Matei Florian, t.s. khasis, Ioana Nicolaie, Corina Sabău, în general, autori tineri si foarte tineri. Nora luga a fost mereu apropiată de tineri, girând parcă un circuit literar complet (nu iau în calcul aici blogul, care, în principiu, poate fi considerat, cu bune si cu rele, un exemplu de tinereţe). Mă refer în special la încurajarea tinerilor prin proiecte, lecturi publice, cenaclu, concurs de creaţie.
O, da, atracţia mea pentru tineri. Ce să fac, am declarat-o mereu. E curios, în fiecare serie nouă de scriitori mă regăsesc tot mai mult şi generaţia dinainte o simt cât de repede începe să nu mai ţină pasul. Îmi plac enorm scriitorii care au un mecanism de gândire uşor dereglat, ca să mă exprim „elevat“, un mecanism care face excepţie de la regulă. În sfârşit, a venit şi vremea criteriului meu în literatura română: să încrucişezi două regnuri incompatibile şi să răsară un copac cu termopane, coarde încrucişate şi interfon… Îmi place mult Khasis, ce nume vorbitor! Şi Moni Stănilă. Poate şi ei, tinerii ăştia văd în scrisul meu ce copii teribili nasc contrariile, că de-asta despre ultimele mele cărţi n-au scris bine decât Alexandru Matei, Cezar Gheorghe şi Tudorel Urian, fidelul meu admirator Tudorel Urian şi geamănul meu literar Octavian Soviany, care sunt infinit mai tineri şi mai curajoşi în a se aventura decât pleiada tinerilor clasicizaţi din faşă, parcă programaţi să ajungă cât mai repede în „înalta societate“. Concursul de creaţie de la Oneşti, care-mi poartă numele, mulţumită lui George Chiriac şi doamnei profesoare Gârmacea, mă bucură şi mă face să mă simt iubită, un sentiment care întrece chiar şi un Nobel. Celebritatea nu mă interesează deloc, mă interesează să le arăt oamenilor că se poate şi altfel. Asta am făcut o viaţă întreagă şi n-au văzut, poate ăştia mici, ultimii veniţi să înţeleagă că în plin război mondial, cu toate carnagiile şi holocausturile imaginabile, Picasso picta femei, în toate poziţiile…, abstracţie făcând Guernica? Artistul nu-şi vede decât lumea interioară în care exteriorul se reflectă ca într-o oglindă, dar numai ca într-o oglindă! Când vrea să fie istoric sau justiţiar, devine ca o măslină rătăcită în găluştele cu prune. Se pare că avem tineri care atunci când îşi pun în cap să mişte ideile, urnesc munţii…
Aţi încheiat de curând Jurnalul berlinez, care a luat drumul Poliromului. În Franţa tocmai a apărut Autobuzul cu cocoşaţi, iar Sexagenara va cunoaşte în câteva zile lansarea ediţiei germane. În plus, fiecare zi la Berlin înseamnă contacte noi cu agenţi literari şi posibilităţi reale de traduceri. Dincolo de nostalgia pentru Bucureşti, nu vă e greu să vă despărţiţi de Berlinul atâtor bucurii editoriale?
Am avut multe zile grele la Berlin şi ele mi-au creat o viziune unilaterală şi falsă, până la un punct, asupra Berlinului. Spuneam că nu ştiu dacă sunt un scriitor mare. Ştiu că sunt un scriitor adevărat, de aceea starea îmi conduce ochiul şi gândul. De când am aici, în jurul meu, scriitori tineri din Bucureşti, Augustin Cupşa, Oana Ninu, Octavian Soviany, tânăr şi el ca toţi care suferă de o benefică „instabilitate“, o predispoziţie care te face imun la osificare, încep să văd un Berlin strălucitor ca un soare la Austerlitz, ca s-o citez pe Miruna Vlada. Aşa că trebuie să mai spăl un pic ferestrele Berlinului din jurnalul meu.
E derutant destinul cărţilor, cum seamănă şi el, şi oamenii… uite, mă gândesc acum la Sexagenara şi tânărul, ce glorioasă intrare în scenă, trei reeditări, patru premii, patru apariţii în străinătate şi, în Germania, a trebuit să aştept şase ani, să colind prin trei edituri, de la Suhrkamp la Matthes und Seitz, numai pentru că traducătorul, fostul traducător, a spus că această carte e proastă; l-a deranjat prima silabă din titlu. L-am schimbat, nu titlul, traducătorul. Cartea a apărut cu o întârziere de şase ani… ha, ha, cine poate crede că în Germania este posibil aşa ceva?! Am pomenit de istorioara asta amar-umoristică, fiindcă în acest început de mai furtunos, aşadar, pe 7, luna a cincea, anno domini, Sexagenara a apărut în faţa unui public numeros, la DAAD – Galerie, primind aplauze furtunoase la scenă deschisă. Sunt fericită! Toate pronosticurile anunţau un interes scăzut, mai ales că în Germania, după etichetele bine lipite pe frunte care mă recomandă ca poet (european), în primul rând poet şi exclusiv poet, eventualii spectatori la lansarea romanului meu în Berlin erau mai puţin tentaţi să iasă din casă într-o vineri seară cu ploaie şi vânt. Şi totuşi, sala a fost plină. Traducătoarea, excepţionala Eva Ruth Wemme a sosit de la Dresda, datorită unui blocaj pe autostradă, cu o întârziere de o jumătate de oră. Pe podium, mai precis, pe masă, printre sticle cu apă minerală şi microfoane, nu şi-a făcut apariţia „în carne şi oase“ decât o singură carte, prima şi cea mai frumoasă, pentru ispitirea publicului… celelalte mai încolo, când Editura Matthes und Seitz şi, mai ales, tipografia vor mai pune ceva cărbuni pe foc, fiindcă de paie pe foc m-am cam săturat. Aşadar, Sexagenara a intrat în linie dreaptă şi conduce detaşat. Berlinezii s-au sculat în picioare, aplaudă, „e cineva sau poate mi se pare?“. Ziceam de destin… nicio altă carte nu am plătit-o cu mai mult suflet, aici în Germania, decât această Sexagenară care, iată, iese treptat din nori ca o lună plină. Universul îşi plăteşte prompt datoriile, cu dobândă. Cât despre Berlin, o, da, Berlinul e singurul oraş de iubit şi de urât până la moarte.
Cum arată următoarea lună pentru Nora luga?
Deschid agenda. 20 aprilie: Dana Ranga şi Peter – interviu, 22 aprilie, vin Cristi şi Oana la Berlin; 23 aprilie Salon literar la DAAD, foto. 26 aprilie: dus la editură, văzut coperta cărţii. Seara, la 7, vizită la mine tot grupul, cu Soviany, cu Miruna, Cupşa şi Alexandrina Panaite de la Institutul Titu Maiorescu; 27 aprilie – seară de lectură la Kulturbrauerei, cu Soviany şi Cupşa, în traducerea Evei Wemme; 30 aprilie – 2 mai, filmări; 3 mai se anunţă apariţia Sexagenarei în Germania, ora 21.00 înregistrare pentru blog. 7 mai Lansarea Sexagenarei la Galeriile DAAD, 9 mai corectura interviului pentru România literară, 10 mai plecare la Sarajevo; 11-14 mai trei lecturi şi discuţii; 14-18 mai Torino, festival. Lectură din Sexagenara, discuţii împreună cu Dan Lungu şi Nichita Danilov. Intâlnire cu editorii şi traducătorii în vederea publicării în Italia; 19 mai revenirea la Berlin, 27 mai lectură la Inselgalerie; 28 mai – ne vedem la Târgul Alternativ de Carte de la Bucureşti.
Interviu realizat de un cristian și publicat în România literară nr. 18, 2010
