Mai întîi am citit-o pe traducătoarea Nora Iuga. Apoi pe poeta și prozatoarea Nora Iuga. Apoi am ajuns s-o citesc și s-o recitesc pe Nora pur și simplu.
Știu exact cu ce ocazie am văzut prima oară numele ei tipărit – semna în România literară, traducerea unui fragment din Toba de tinichea de Günter Grass. Am ținut minte numele ei și am așteptat romanul ca pe o imensă promisiune, pe care Nora Iuga și-a îndeplinit-o în 1997, cînd a apărut cartea, la Editura Univers. În anul următor am ajuns ca reporter Radio România Cultural, unde colaboram de cîteva săptămîni, la decernarea premiilor Uniunii Scriitorilor din România. Nora Iuga a primit acest premiu pentru traducerea romanului Toba de tinichea. Eram convinsă că această traducătoare e cam de-o vîrstă cu mine, poate un pic mai mare. Așa că în momentul cînd a venit pe scena de la Odeon să-și primească distincția, am avut un moment de bizară derută. Realitatea părea în eroare: îmi spunea că doamna sexagenară care a urcat sprintenă pe scenă este Nora Iuga. După ce m-am împrietenit cu Nora, aveam să-i dau realității ce era al realității, cum și realitatea avea să ne dea nouă ce era al nostru: Nora e cu 44 de ani mai mare decît mine, dar sînt 44 de ani de tinerețe. După ce i-am citit traducerea Tobei de tinichea, am început să-i citesc poezia. În 1999 s-a organizat la Radio o întîlnire a jurnaliștilor cu multe personalități culturale, între care și Nora Iuga. Am vrut s-o cunosc și, în momentul cînd m-am prezentat, a spus: Tu ești poeta aceea cu care începe antologia lui Mincu, vai, ce mă bucur să te întîlnesc, îmi place enorm cum scrii! În 1998 Marin Mincu a publicat o antologie comentată de poezie contemporană, construită invers decît se obișnuiește, pornind de la cel mai tînăr poet pe care criticul l-a luat în seamă și ajungînd pînă la Leonid Dimov. Avusesem pînă atunci mai mult reacții de soiul „cine mai e și Adela Greceanu asta?“, așa că entuziasmul Norei Iuga m-a lăsat fără cuvinte. Era prima mea întîlnire cu imensa ei generozitate și imensa ei putere de a se bucura pentru reușitele celorlalți. M-a invitat la cenaclul pe care îl ținea la Uniunea Scriitorilor. Într-o seară a citit chiar ea cîteva poezii. Țin minte că abia am așteptat să ajung acasă și să scriu. Pur și simplu textele ei, ea însăși, tot ce spunea, felul în care vorbea, mi-au făcut poftă de scris. La scurt timp, am ajuns să ne dăm întîlnire în oraș ca să-i citesc ce scriu – nu-mi ajungea cenaclul. Și ne-am întîlnit. Și i-am citit la prima noastră întîlnire niște poeme proaste, pe care nu le-am publicat niciodată. Cînd mă gîndesc acum la acea întîlnire, mi se face o rușine grozavă. Cum am putut să fiu atît de îndrăzneață, dacă nu de-a dreptul obraznică, încît s-o chem în oraș pe Nora Iuga ca să-i citesc cincisprezece poezii, sau cîte or fi fost ele. Și proaste, pe deasupra. Eu, care nu-mi mai permisesem asta cu nici un alt scriitor, că sînt timidă de felul meu și, în plus, detest să bat oamenii la cap sau să-i trag de mînecă. Pare că vorbesc despre mine, dar de fapt întîmplarea asta, ca și felul cum am făcut cunoștință, spune foarte multe despre ea, despre Nora. Despre generozitatea ei, din nou, despre curiozitatea ei față de ce scriu cei mai tineri, despre disponibilitatea de a sta de vorbă cu ceilalți. După acea primă întîlnire au urmat imediat altele, nenumărate, în care ne citeam una alteia ce-am mai scris și vorbeam cîte-n lună și-n stele. Era o bucurie fără seamăn să ne întîlnim, de fiecare dată, deși de la precedenta întîlnire trecuseră numai trei zile, poate. Foarte curios este că nu-mi amintesc despre ce vorbeam ore-n șir. Îmi amintesc locuri, întîmplări, cum a fost o zi de februarie, cu nămeți pe Calea Victoriei, cînd am văzut-o pe Nora pe celălalt trotuar și am strigat-o și am chemat-o la mine, stăteam atunci cu chirie într-o garsonieră pe Calea Victoriei și ea a venit, că tocmai ce-și terminase treburile și am stat cîteva ore și am citit împreună poezii de Gellu Naum. Sau altă dată, după o întîlnire de cîteva ore, ne-am urcat într-un taxi și am continuat să vorbim și șoferul nu ne-a zis nimic dar nici n-a pornit mașina și ne-a luat ceva pînă să ne dăm seama că n-am spus unde mergem. O dată am așteptat-o la gară ca să-i dau o veste bună, ea venea de la Viena și nu știa c-o aștept și am mers la ea acasă și am stat iar cîteva ore. Apoi la Sibiu, în camera mea, într-o seară de vară am rîs împreună de ne-am tăvălit pe jos și nu ne aminteam pentru nimic în lume de ce rîdeam. Sau îmi amintesc după-amiaza cînd a venit în mansarda unde am locuit cîțiva ani și i-am pus să asculte Eric Satie, în timp ce eu am coborît să cumpăr ceva de la magazinul din colțul străzii și am găsit-o plîngînd. Văd și acum imaginea asta: noi două pe bulevardul Magheru, într-o seară fierbinte de vară, Nora privind în sus și zîmbind către ceva nedeslușit și totuși așa de limpede, zîmbind vieții pur și simplu, așa-mi pare acum cînd refac în minte imaginea, căci Nora este iremediabil îndrăgostită de viață, iar eu îndrăgostindu-mă la rîndul meu de acel ceva nedeslușit și totuși atît de limpede spre care privea ea datorită acelei priviri și acelui zîmbet. Fără să-și propună să mă învețe ceva, căci detestă să facă pe profesoara sau moralista, Nora mi-a arătat că viața merită și poate fi iubită orice-ar fi. De altfel, o vreme, pe robotul telefonului său fix puteai auzi, în cazul că ea nu-ți putea răspunde, următorul mesaj, înregistrat cu vocea ei: „Pentru viață. Nora Iuga“.
