Aveam vreo 20 de ani când am văzut-o la televizor. Părea dintr-o altă lume. La școală auzisem în treacăt, profesorul meu de limba română îmi dăduse două poezii, cu împrumut, să le citesc. Nu înțelesesem prea multe atunci, cuvintele zburau nebune, personaje necunoscute mie vorbeau încâlcit, țipau aproape. Îmi aduc aminte că era vorba de poezia „Variații“, nu știu din ce volum, însă expresia liberă, joaca rimelor, îndrăzneala cuvintelor mi s-au părut atât de fascinante. Firește, nu i-am mai dat înapoi poeziile profesorului, le-am așezat în jurnalul meu de adolescență, am pus lipici mult să nu le pierd, cred că le am și acum dacă le voi căuta în sertarul cu caiete și cărți de la mama. Poezia era așa: „pune cursele de șoareci/ ne jucăm de-a eu și tu/ tu intrai în catedrală/ eu eram Margueritte dʼAjou/ îmi dăde o bicicletă/ eu vedeam că n-are arc/ și-o puneam să pedaleze/ pe viteaza Ioana dʼArc/ e vreun cocoțat pe-aproape. Clopotele-s toate-n port/ ies în șiruri împăiate/ păsări negre la raport/ să nu-ncerci să smulgi vreo pană/ ca să-mi scrii un madrigal/ că te-nchide-ntr-o icoană/ cuviosul Cristobal“…
Peste câțiva ani, întorcându-mă acasă într-o vacanță de vară, după o sesiune, mama mi-a spus că a găsit la chioșc în gară o revistă literară și pe copertă era… ea și câteva versuri, nu le mai țin minte, nu mai știu nici în ce an era, dar chipul ei părea atât de cunoscut. Era la fel cu versurile, la fel de liberă. Îmi aduc aminte că multă vreme aveam lipite pe ușa dormitorului, acasă la mama, trei fotografii mari: cu Nichita Stănescu, cu ea și Nina Cassian. Alți colegi aveau fotografii sau afișe cu artiști rock, formații sau actori, eu… îi priveam pe ei, poate mă ajutau să îi înțeleg mai bine, poate speram. Ei, cum ce speram? Să înțeleg poezia asta, să o întorc pe toate fețele, să mă joc așa cum făceau ei. Și mult mai târziu, cunoscând-o, mi-am dorit să fiu ca ea. M-a facinat mereu naturalețea, se simte bine în pielea ei și, chiar dacă spune că nu a fost niciodată o femeie frumoasă, nu îți poți lua ochii de la ea. Poți vorbi orice: despre cum era elevă la Ursuline și se plimba pe străzile vechi din Sibiu, cum era mama balerină, cum a scris prima poezie pe acordurile de vioară ale tatălui. Îmi place că vorbește atât de liber, de deschis și râde cu atâta poftă.
Am învățat de la ea să fiu mai sigură când scriu, să nu mai las atât de mult inima la vedere, să nu-mi mai fie frică de cei mari și să am curaj. Am învățat cât de frumoasă te poți simți la orice vârstă și că feminitatea nu trebuie lăsată de izbeliște, am învățat că nu trebuie să te temi și să lași mereu ceva în urma ta, că, stângaci fiind, poți trăi într-o lume de dreptaci.
Am vorbit atât de multe, despre cum erau anii de studenție, când Călinescu, profesorul ei, arunca în elevi cu creioane ascuțite și nu îi lăsa să-și ia notițe. Mi-a povestit despre bărbatul și iubirea ei Nino (George Almosnino), despre poeziile scrise de el în fotoliul verde, despre acei oameni minunați pe care i-a iubit: Virgil Mazilescu, Mariana Marin, Octavian Soviany, Constantin Abăluță. Că nu a iubit decât bărbați-poeți. Mi-a vorbit despre emoțiile pe care le avea de fiecare dată când își vedea fiul dansând pe scenă, Tiberiu- prim balerin la Opera Română (Tiberiu Almosnino), cum nu putea ieși din hipnoza acelei sublime arte a trupului. Dar câte n-am vorbit noi! Are o vioiciune tinerească în ochi, aproape ghidușă, are mersul hotărât (mi-o imaginez câteodată făcând, poate, câteva mișcări de balet, amintindu-și de mama), poartă mereu bijuterii mari, pe mâna stângă îi poți vedea un inel cu piatră mare. Părul alb și-l poartă cu semeție, cu o cochetărie adolescentină, mândră parcă. Se bucură de fiecare anotimp, zice că se îndrăgostește în fiecare an, mereu simțind că lucrurile par altfel, mai frumoase, mai colorate. Își aduce aminte de vacanțele la 2 Mai și de lungile nopți petrecute la malul mării, vorbind atâtea despre poezie și prieteni, um se adunau la „Dobrogeanu“ pe-atunci toți poeții… Nu îți vine s-o întrerupi, are atâtea să îți povestească și… parcă nu e atâta timp cât ai vrea. Cu câtă patimă îți vorbește de Rapid și de cursele de cai, câte întâmplări! Nu are păreri de rău și zice că viața a fost darnică, a primit tot ce și-a dorit. A trăit cum a vrut. A trecut ușor peste greutăți. Nu e furioasă, nu ține mânie, vorbește frumos despre oameni, străzi, orașe… A fost fericită la Berlin și părea mai sănătoasă ca oricând; ei, da, acolo a renunțat și la medicamentele pe care le lua din nu știu ce motiv, nu mai are nicio importanță. Mi-a povestit despre cărțile pe care le-a scris și despre faptul că se simte atât de bine în mijlocul tinerilor.
Ei, da, acum, la aproape 85 de ani, și-a văzut și ultimul vis îndeplinit: acela de a fi actriță, joacă într-un film despre propria viață… da, da… și are atâtea de spus. E fericită acasă, în propria sufragerie, în fața aceleiași mașini de scris care are acceași vârstă cu ea. Firește că are și ea laptop, doar e cel mai în vârstă blogger-poet, pe „Sadam“, dar… nu-i atât de apropiată de el cum e de mașina de scris. O văd în bucătărie făcându-și cafeaua și fumând tacticos o țigară. „Nu va ploua azi!“ zice. „Știi, mi-e frică de tunete!“ Vorbește la fel cu toți: cu librarul, poștașul, vânzătorul de la magazin, cu cel ce vinde ziare, cu controlorul pe peronul unei gări. Vorbește de parcă de asta ar atârna toată lumea ei. Ce și-ar mai dori? Poate, să mai vadă și alte lumi, alte locuri, apoi să se întoarcă și să povestească iar și iar, ca în filmul ei. N-am spus cum se numește filmul? „Aici Nora Iuga“. Când l-a văzut prima dată, în sala de spectacol, a izbucnit în lacrimi de emoție. Chiar și ea.
Undeva, cândva, după miezul nopții, într-un tren, spre nicăieri, în cușeta de dormit, vorbind despre atâtea, i-am ascultat inima Norei…
