Puţini dintre autorii afirmaţi în anii ’60 şi ’70 au păstrat, după 1989, un ritm editorial la fel de bun ca al Norei Iuga – şi am în vedere în primul rînd volumele noi pe care le-a publicat, în afara (desigur) fireştilor reeditări. Autobuzul cu cocoşaţi, Lebăda cu două intrări, Fetiţa cu o mie de riduri, Hai să furăm pepeni, Berlinul meu e un monolog, Blogstory, iată o parte dintre cărţile inedite (la propriu şi la figurat) – de poezie sau de proză (ficţională ori nonficţională…) – lansate de autoare doar în ultimul deceniu şi ceva, spre a nu mai vorbi de numeroasele traduceri din limba germană.
Anul trecut, autoarea ne oferea, în Petrecere la Montrouge, un amplu poem oniric ce explora stări liminale şi, implicit, testa limite ale sintaxei poetice – sub pretextul unei întîlniri imaginare dintre bătrîna doamnă Marguerite Duras şi un tînăr gondolier transformat în secretar literar, pus să noteze visele scriitoarei. Pe graniţa instabilă dintre real şi oniric se înscrie, cu acute accente dramatice, şi cea mai recentă carte a Norei Iuga, cîinele ud e o salcie. Un volum surprinzător întru totul – dar care dintre volumele Norei Iuga nu este astfel?! –, de la poezia obsesivă, dramatică (o spun încă o dată!), pînă la felul în care ţi se înfăţişează cartea ca obiect.
În locul obişnuitei, convenţionalei note biobibliografice, sub fotografia autoarei – înfăţişînd un chip în ale cărui contururi aristocratice atrag, cu o putere fascinatorie, ochii, melancolic deschişi spre un orizont fantasmatic (exterior şi lăuntric în egală măsură) –, un text al lui Nichita Danilov introduce în scenă o siluetă „îmbrăcată în haine largi, fumurii, ce par a curge printr-un peisaj crepuscular, şi pălării împletite dintr-un vîrtej de frunze ruginii, aflate veşnic în cădere, desprinsă parcă din paginile Scrinului negru al lui Călinescu sau, poate, mai degrabă din lumea Crailor lui Mateiu Caragiale”. Poetic, simpatetic mod de a vorbi despre o scriitoare care, cu timpul, departe de a se „închista în propria sa carapace”, uimeşte prin „spiritul […] avid de orice nouă experienţă”.
De mult prestigioasă şi, totodată, foarte îndrăgită de (suficient de) numeroşi autori notabili ai generaţiei tinere (unul dintre ei, Radu Vancu, semnează şi cîteva rînduri pe coperta a patra a volumului), Nora Iuga are, aş zice, viitorul în faţă. Violenţa vreunor contestări canonice nu o va atinge prea curînd, cum nu a atins-o nici acum două decenii, în plină efuziune optzecistă şi „postmodernistă” a răsturnărilor de ierarhii şi a redefinirilor estetice. Mai mult chiar, sînt de anticipat relecturi şi revalorizări ale literaturii acestei autoare care, cu o voce distinctă de la bun început (adică de la debutul, în 1968, cu volumul Vina nu e a mea, prefaţat de Miron Radu Paraschivescu), s-a sustras convenţionalismului, conformismului estetic – cu energia imprimată de un instinct scriitoricesc sigur, ajutat (mai rară combinaţie!…) de o cerebralitate la fel de puternică şi, bineînţeles, de o solidă cultură literară.
Un mic poem autoreferenţial de pe copertă (cuvînt către cititor) avertizează: „«cartea asta sînt eu!»/ nu mă citiţi pe sărite/ citiţi-mă de la cap la coadă/ nu-mi plac coletele macabre”. Sigur că indicaţiile de lectură oferite de autor sînt de luat, în principiu, cum grano salis; adesea ele conduc (voluntar sau nu) pe o pistă falsă. Însă în cazul de faţă sugestia auctorială se vădeşte îndreptăţită. De altfel, ca şi alte volume de poezie ale Norei Iuga (Piaţa cerului, Spitalul manechinelor, Autobuzul cu cocoşaţi sau, mai recent, Petrecere la Montrouge), cîinele ud e o salcie este construit ca un întreg în care părţile – poemele – aproape că sînt sudate între ele şi configurează un continuum imagistic. Segmentarea acestui continuum, împărţirea lui în texte de dimensiuni variabile, dar nu foarte, unele aşezate în pagină sub forma versurilor, altele, ca scurte proze poematice, ascunde numai o convenţie ludică şi poate un test de lectură. Mai mult sau mai puţin vizibil, textele se prelungesc unul pe/ în altul – aşa cum un vis trece adesea brusc într-un altul –, hiatusurile imagistice, sintactice ori semantice survenind în interiorul poemelor, nu între acestea. În numeroase situaţii, primul vers (sau prima imagine) al (a) unui poem pare să-l (să o) continue pe ultimul (ultima) din poemul precedent (conexiunea stabilită astfel fiind deopotrivă sintactică şi semantică): „fără să fi ştiut” (scurtă întîlnire) – „parcă ne-am mai văzut undeva” (seducţia e mama înţelepciunii); „frica mamaie frica“ (şi pompa claxonează uneori) – „avionul s-a prăbuşit” (capacul mare albastru); „capacul mare albastru/ care nu te lasă să vezi/ ce fierbe acolo înăuntru” (capacul mare albastru) – „guri răsturnate/ din care se scurge uleiul“ (vorbea cu pămîntul); „canalul e aproape şi vocea ta/ tot mai departe” (vorbea cu pămîntul) – „uneori amintirea se încreţeşte pe mine/ ca stofa drapată pe un manechin” (instantaneu cu trenci lung); „vezi aici sub bergasse/ miliarde de cîrtiţe sapă/ s-ajungă într-un vărf neştiut/ «se jertfesc pentru patrie/ cos fără nod» mi-a răspus” (bicicleta bătrînului siegmund) – „nu a mai coborît/ pe bergasse în jos/ numai bicicleta lăsase o urmă de ruj” (sandalele cu barete). Şi sînt doar cîteva exemple; demonstraţia se poate face în pentru oricare două poeme din volum.
A citi poemele autonom, „pe sărite”, schimbînd ordinea lor „naturală” (căci cîinele ud e o salcie se doreşte – şi chiar este – un „organism” textual viu), iar nu „de la cap la coadă”, ar însemna deci să pierzi ceva definitoriu din „fiinţa” (nu doar de hîrtie a) acestei cărţi şi dintr-o aventură foarte personală a poeziei trăite (şi a vieţii vieţuite ca poezie). De la prima la ultima pagină, regăsim în această carte despre timp, vîrste, memorie şi moarte o obsesie a integralităţii şi a integrităţii, distilată într-o poezie deopotrivă intens-afectivă şi cerebrală, care pune în scenă angoase autentice odată cu o, nu mai puţin autentică, credinţă tinerească în posibilitatea literaturii de a conserva, cu trăirile şi cu închipuirile de o viaţă, fiinţa celui care scrie.
În cîinele ud e o salcie partitura poetică stă, parcă într-o mai mare măsură decît alte volume ale autoarei, sub semnul unei greu reprimabile melancolii. Iar onirismul cu care ne-a obişnuit Nora Iuga e, s-ar zice, cu o nuanţă mai sumbru. Imagini crepusculare ori nocturne, frînturi de peisaje citadine în clarobscur, viziuni ale pămîntului care cheamă la sine, cu o forţă irezistibilă şi prin vocile celor dragi, de mult aflaţi acolo, coşmaruri ce anunţă vecinătatea abisului, referiri la războaie şi bombardamente ucigătoare compun o atmosferă lăuntrică încărcată. De aceea… „cîinele ud e o salcie”, imagine elocventă, de mare plasticitate, care aproape că face inutil orice demers hermeneutic – inevitabil preţios şi frivol, inadecvat în raport cu gravitatea simplă a lucrurilor puse în pagină. Ca în, de pildă, verde şi fără sfîrşit: „n-au mai rămas prea multe obloane deschise/ la capătul nopţii nici/ coşuri de cireşe amare/ suzanna se-mbăiază/ pentru a doua oară în anul ăsta/ verde şi fără sfîrşit se lungesc/ cuvintele ca distanţa dintre/ hiroşima şi la bataille d’azincourt/ suzanna adoarme cu ursuleţul în braţe/ sub prelata de celofan/ unde două roţi de camion/ îşi iau adio de la viaţă“. Sîntem în „actul 3” (acesta e şi titlul poemului cu care se deschide volumul) al unei piese de teatru presărate cu accidente şi alte întîmplări „la limită”.
Poezia din cîinele ud e o salcie (dar nu doar din acest volum al autoarei) se scrie la graniţa dintre un biografism extrem de discret – eliberat de contingent şi de diurn; un biografism al afectelor filtrate şi al închipuirilor ce formează o a doua viaţă a oricărui poet – şi un onirism de formulă personală. Avem de-a face, altfel zis, cu un fel de biografism oniric, […] a unui vis ce adună, într-un bogat flux imagistic, timpuri şi lumi felurite, vîrste interioare şi convenţionale, siluete şi locuri cvasifantaste, din „filme” atît de diferite: un cîine care doarme în spatele blocului, dar şi „vîrcolacii cu odgoanele publice”, Praterul şi Piaţa Rosetti, „sirena lui ulise” şi umbra lui Lou Andreas-Salomé. Dincolo de orice obsesii apocaliptice, dominante în această poezie aşezată în registrul nocturnului, al somnului cvasibacovian străbătut de acvatice premoniţii (a se nota, între altele, şi trimiterea la „corbii poetului Tradem”…), din cînd în cînd imagini delicat-aurorale (nu toate sau nu pînă la capăt în antifrază) răzbat la suprafaţa textului: „adevărat vă zic vouă copilăria/ e o locomotivă cu aburi”. […] Selenară, poezia Norei Iuga este poezia unei stranii, revelatorii luminozităţi.
Observator cultural, nr. 677, 14-20 iunie 2013
