Poezie la intersecţia curentelor
Este surprinzător să constaţi că, după zece volume de poezie publicate în decurs de 30 de ani (din 1968, data debutului editorial, până în 1998, anul de apariţie al Spitalului manechinelor) şi un roman remarcabil, Săpunul lui Leopold Bloom, din 1993, Nora Iuga a rămas, încă, pentru mulţi, o autoare „marginală”, a cărei discreţie umană s-a repercutat asupra receptării critice, mai reticentă decât în cazul altor congeneri ai săi, mult mai „vizibili” – din varii motive – decât ea. În absenţa unor cronici de întâmpinare prompte şi a unor comentarii critice în măsură să impună atenţiei forţa şi autenticitatea unei formule poetice de o incontestabilă originalitate, s-a perpetuat astfel o nedreptate flagrantă, opera Norei Iuga fiind ani buni aproape ignorată. Apariţia antologiei Inima ca un pumn de boxeur, în colecţia de Ediţii definitive, consacrată scriitorilor români contemporani de către Editura Vinea, are toate şansele să aducă în prim-plan o operă poetică articulată la intersecţia unor direcţii literare care au marcat evoluţia poeziei în ultimul secol. Debutând sub semnul unui suprarealism decantat în experienţele poetice (şi poietice) ale reprezentanţilor grupului oniric, de care o leagă, de altfel, nu doar relaţii de prietenie, ci şi nenumărate fire textuale, Nora Iuga pune în pagină o autobiografie lirică în care memoria şi imaginaţia, trupul şi sufletul, trecutul şi prezentul se topesc într-o textură complexă, unde elementele moderniste coexistă cu cele postmoderniste, potenţându-se reciproc. Subiectivismul profund de care sunt impregnate versurile Norei Iuga este efectul unei pragmatice suprapuneri a eului empiric şi a eului liric, opţiune ce anulează celebra distincţie între intelect şi emoţie formulată de T.S. Eliot la începutul secolului al XX-lea, şi o apropie de lirismul confesiv al unor poeţi americani precum Frank O’Hara (cel care vorbea despre „viziunea personistă“) sau Diane Wakoski – de altfel, invocată de Nora Iuga – care nu ezita să declare că scopul poemelor sale este utilizarea propriei persoane ca subiect al poeziei. Existenţa cotidiană, cu toate bunele şi relele ei, dobândeşte treptat „drept de cetate”, gesturi-reflexe, ce ţin de monotonia şi rutina de zi cu zi, stau alături de fascinante incursiuni în teritoriile imaginaţiei şi ale memoriei.[…]
Poezia ca jurnal de bucătărie
Învăluind lucrurile şi oamenii cu „o privire ca un microscop miraculos”, Nora Iuga construieşte un univers poetic a cărui sursă trebuie căutată într-o intensă experienţă senzorială şi deopotrivă emoţională. De la „jocurile de artificii“ din poeziile cuprinse în primele volume, în care reverberează încă ecourile unui suprarealism contaminat de lirismul confesiv şi de plasticitatea viziunii, specifice mai curând poeţilor expresionişti germani, dintre care mai aproape par să îi fie Else Lasker-Schüler şi Gottfried Benn, la poemele lungi, în care tonalitatea grav-contemplativă nu exclude accentele ludic-ironice, poezia Norei Iuga transcrie o neîntreruptă ezitare ontologică între prezent şi trecut. Prozaismul, dimensiunea epic-joyceană a lirismului, evidente mai cu seamă în volumele care se succed după 1982, ca şi predispoziţia pentru explorarea propriei corporalităţi apropie poemele Norei Iuga de cele ale mai tinerilor poeţi de factură postmodernistă. Valorificând poetic banalitatea lucrurilor mărunte, Nora Iuga transformă, în Piaţa cerului, subintitulată Jurnal de bucătărie, un handicap feminin într-un avantaj estetic. Lung poem, alcătuit dintr-o serie de fragmente juxtapuse, alternând secvenţele în versuri cu cele în proză, Piaţa cerului propune ca topos central – pentru prima oară în literatura română – bucătăria, spaţiu polimorf şi predilect al unei sensibilităţi feminine care descoperă, fascinată, în detalii prozaice, profunzimea realului de fiecare clipă. Eclectismul formelor şi al vocilor, care alternează frecvent, pune în evidenţă refuzul poetei de ase cantona într-o rigidă formulă poetică, fiind interesată mai curând să experimenteze, şi la nivelul formei lirice, libertatea de a fi ea însăşi. […] „Ceva nu merge. Ce sunt acţiunile noastre? Un fluviu de ţiţei captiv într-o conductă a cărei deschidere se blochează din când în când de vâscozitatea inerentă a unei materii somnolente… ţiţeiul în mişcare, viaţă şi scop. Şi iar foaia de hârtie care se întoarce lent cu faţa la cea de dinaintea ei, ca un ins ce caută ziua de ieri.” […]
Un Golem textual
Poezia Norei Iuga evoluează treptat către perfecta identificare a sufletului cu trupul, pe fondul unui sincretism senzorial omniprezent. Consemnată pentru prima oară în Inima ca un pumn de boxeur, această mişcare se intensifică în ultimele volume, dublată de o treptată şi simultană retragere din temporalitate şi din corporalitate. Pe măsură ce trupul concret se estompează – poeta menţionează „carnea tot mai absentă” -, memoria dobândeşte o concreteţe tot mai evidentă: „nu ştiam că amintirea/ are un sânge/ atât de bun la gust“, iar timpul trăirii se confundă tot mai mult cu o foaie e hârtie pe care sunt impregnate urmele trecerii. Retragerea din timp şi din trup coincide cu refugiul în creier, topos predilect al memoriei: „mă refugiez în creier/ în alcovul ereziilor mele/ unde e cald şi bine”, în care îşi are sediul eul plural. Poemul de octombrie cu care debutează volumul Dactilografa de noapte (1996) relevă lenta, dar definitiva mutaţie în patria memoriei, în care totul este viu, precum şi iremediabila alunecare înspre moarte: „mărunte s-au făcut întâmplările doamne/ liniştea chipului meu/ culcată peste liniştea chipului mamei/ o baltă în care nu mai arunci cu pietre/ pentru că e gata încreţită/ – până şi ironia ţi s-a ros la coate/ ţi băncile sunt ocupate de şcolari -/ nu e un anotimp această toamnă/ e însuşi patul tău/ în care faci amor în gând/ ca într-o ceainărie chinezească/ ca într-un autobuz cu cocoşaţi.” […]
O nevoie – felliniană aproape – de enormitate întreţine iluzia unui corp cosmic hipertrofiat, în interiorul căruia textul prinde contur: „scriam o carte/ creştea un golem în pântecul meu/ îmi ordona altfel rosturile trupului/ după o autoritate străină/ rupeam de pe mine folii de piele/ scriam o carte un câmp bătut în cuie/ din care nu răzbate decât sensul torturii/ un golem creştea în pântecul meu/ şi nu găsea loc să se nască.”
Chiar dacă estompată, vitalitatea năvalnică din primele volume n-a dispărut, în vreme ce frenezia erosului se face încă simţită în versuri de o rar întâlnită intensitate.Inserate în curgerea nestăvilită a clipelor, flash-urile memoriei introduc în prezent imaginile unui trecut plin de chipuri şi de întâmplări, a căror ocurenţă determină implozia temporalităţii. Ezitând îndelung între piaţa cerului şi piaţa mundană, „cât burta căscată în hoitul oraşului”, eul liric întreprinde, solitar şi descumpănit, în finalul ultimului volum antologat, Spitalul manechinelor, o târzie călătorie la capătul cuvintelor: „şi-acum încotro mă îndrept/ atât de speriată şi vara şi iarna/ vulturii zboară deasupra/ îmi scurtez timpul scriind/ adică navigând/ adică parcurgând cuvintele/ un voyageur solitaire est le diable/ şi disperarea acelei ultime concluzii/ cî în afară de carnea ta/ tot mai absentă/ nimic nu e har.”
Antologia Inima ca un pumn de boxeur este o invitaţie la recitirea operei poetice a unei autoare de o mare forţă lirică, pe nedrept ignorată de ierarhiile curente.
Revista 22, nr. 45, 7-13 noiembrie 2000
