Poezia Norei Iuga este un straniu carusel rotindu-se la nesfârşit: mişcarea lui nărăvaşă nu poate fi constrânsă în tipare previzibile. Totul este în devenire, provizoriu, iar însemnele strict unificatoare acţionează doar în zonele damnate ale existenţei, acolo unde „cei cu ochelari îşi bat pisicile / până la zbârnâitul ceasornicului şi păianjenii între două replici / capturează un copil nebărbierit” (Dar cu umbrele). În versuri scurte, nervoase, tălăzuiesc magmatic lucrurile şi aspectele cele mai neaşteptate ale realului grupându-se şi regrupându-se în nuclee de bază asemeni compuşilor organici. Uneori vârtejul este atât de turbulent că ameninţă să scape de sub control şi atunci poeta invocă o salvare, o smulgere, o ridicare deasupra apelor, iar alteori presimte această mântuire ca pe ceva venind dinlăuntru, ca pe-o împlinire, o plonjare în infinitul biologic. În asemenea momente se încheagă o încrezătoare reverie, simbolul feminin căpătând pregnanţă biblică: „Băieţii ăştia slabi / care seamănă cu mine / bărbatul meu / şi vânzătorul de lămâi / (…) cum îngenunche seara / înainte de a-şi face crucea / pe pântecul meu / şi-alunecă în mări / ca peştii prelungi şi galbeni, / ca frunzele lunii fanate,/ trecând mereu peste mine / fără să-mi mişte lumina” (Băieţii ăştia slabi).
Cele două componente majore ale poeziei Norei Iuga au fost întotdeauna dicteul automat şi fiorul existenţial, tandru ori revoltat, brutal ori abia sugerat. Suita de imagini juxtapuse ce alcătuieşte de regulă poemul este deopotrivă rodul hazardului obiectiv, ca la suprarealişti, cât şi ştiinţa construcţiei ulterioare, cea care accentuează când latura de silă ontologică, când latura nostalgică. Aspectul confesiv, biograficul mai mult sau mai puţin inventat, este mai degrabă folosit ca un contrapunct necesar în compoziţia cu atâtea paliere tonale. […] În fapt, Nora Iuga nu face altceva decât să aştepte momentul favorabil şi să agaţe cu vârful creionului acele excrescenţe ale neantului care guvernează vieţile noastre lăuntrice.
În ce priveşte tehnica poetei, ea este una atât de impecabil modernă încât un computer înzestrat cu sentimente ar invidia-o. Spun asta deoarece, strict formal, discursul liric al Norei Iuga se află la întretăierea colajului, divagaţiei şi a altor procedee specifice aleatorismului: „o irezistibilă atracţie / o fată chiar o fată era / arătarea aceea albă / o ectoplasmă care vorbea la telefon / pe urmă izbitura zilei în faţă / când telefonul dispărea / cu numere cu tot / şi s-ascundea într-o pădure / printre ciupercile roşii / ca nişte semnale de alarmă / mi s-a sfâşiat realitatea / de sub ea iese o faţă de cal / care aleargă singur şi fără jocheu.” (Din când în când era marţi). Însuşi titlul cuprinde în el ceva din ironia gravă a celui ce-şi cunoaşte neputinţele, s-a obişnuit cu ele, ştie că timpul e ceva ce nu se poate defini, ştie de asemeni că acel ceva pe care-l numim consecuţie, ori normalitate, este de multe ori o pură iluzie, este mai mult o întâmplare a simţurilor decât a cosmosului. Autoarei îi este specifică această modalitate de a face un poem aşa cum ai isca un vârtej ori ai simula pe computer cutremurul ori taifunul, adică integrând în succesiunea versurilor ceva din substanţa nemijlocită a lăuntrului nostru celui mai profund, frizând mereu impudoarea şi neavenitul, acceptând riscul ininteligibilului fragmentar pentru a putea oferi ceva mai de preţ: năvalnicul fior convingător al întregului.
Trebuie spus că sintagma Spitalul manechinelor, alături de încă mai explicitul titlu al unui volum mai vechi, Opinii despre durere, este revelatoare pentru că ea indică zona în care gravitează mai toată poezia Norei Iuga. Şi această zonă nu este una a demitizărilor ironice (vezi linia poeziei de acest gen, de la Marin Sorescu la optzecişti), ci una a abordărilor directe, revoltate, refăcând într-altfel experienţa beatnicilor. Pentru a situa în contextul universal poezia Norei Iuga – căci totalitatea operei sale o prezintă ca pe una din vocile cele mai reprezentative ale poeziei române – trebuie să spunem că ea se află între Howl –ul lui Gingsberg şi poezia Sylviei Plath, Spitalul manechinelor sugerând drama umană în epoca atomico-informaţional-genetică, iar Opinii despre durere nuanţând datul ontologic, precaritatea simţurilor şi a inteligenţei acestei specii bipede cu privirea binocular-lăcrimoasă.
Poezia română după proletcultism, antologie comentată, vol. II, Editura Ex Ponto, 2000
