de Rodica Binder
în România literară, nr. 50, 18-24 decembrie 2002
Pe una din colinele ce înconjoară metropola suavă Stuttgart se înalţă un castel baroc, în mijlocul unui parc natural ale cărui alei sfârşesc în pădurile din jur. Traseul călătorului ce ia autobuzul de la gară pentru a ajunge, după o bună jumătate de oră de drum, pe platoul unde se desfăşoară semicircular castelul şi acareturile sale – culminează cu un peisaj înrudit cu decorurile unui film de epocă, eventual de capă şi spadă dar şi de plăceri cinegetice şi mondene, care ne trimit cu gândul la tablourile unui Watteau, la scene în care aparenta veselie a nobililor convivi la serbările pastorale şi câmpeneşti sunt umbrite de o vagă melancolie. Sentimentul este real în plină toamnă cînd am poposit pentru scurtă vreme în acest loc ales.
De ce ales? Explicaţiile sunt mai multe şi toate, demne de atenţie. Aici fiinţează în sensul renascentist al cuvântului o Academie: o casă de creaţie de felul centrului „Cité Internationale des Arts“ din Paris, a „Casei Bethania“ din Berlin sau a coloniei de artişti din Worpswede… o academie ca spaţiu ideal de creaţie, de dezbateri şi schimburi de idei şi experienţe, concepută şi ca un focar de răspândire a unui anumit tip de cunoaştere în afara instituţiilor tradiţionale, convenţionale. Modelul generic al Academiei de la Schloss Solitude îl oferă „Academia Fiorentina“, fondată în 1540, un tip de academie care nu deţine însă funcţii normative, aşa cum îndeobşte se întâmplă în cazul academiilor naţionale sau chiar internaţionale. Academia „Schloss Solitude“ despre care deja mai demult mi-a fost dat să citesc şi să aud, numai de bine, urmează mai degrabă modelul coloniilor de artişti, fiinţînd în baza voinţei unor persoane particulare şi nu neapărat a decretelor oficiale.
Cu Nora Iuga am stat de vorbă pe terasa castelului, într-o zi de toamnă obosită, dar blândă şi luminoasă. În faţa ochilor noştri se desfăşura pădurea, pe ale cărei cărări, dresate în alei, am făcut, după interviul realizat, o plimbare ce nu o voi putea da nicicând uitării…
Rodica Binder: Nora Iuga, ne aflăm într-un loc splendid, la castelul „Solitude“ de lângă Stuttgart, favorabil creaţiei literare. Să aproximăm pentru început perspectiva de viitor, pentru că ceea ce aţi realizat pînă acuma a fost excelent primit. Am înţeles că există şanse ca Sexagenara şi tânărul să apară şi în Franţa. Ne-am dori ca Jurnalul berlinez să fie tradus în limba germană… Ambele scrieri respiră acest spirit, aş spune, sincron-european, marcate de-o potrivă şi de sensibilitatea de acasă şi de deschiderea către lume, o deschidere de departe… Ce planuri de viitor aveţi? În ce măsură biografia d-voastră, experienţa sufletească şi de viaţă, alimentează ceea ce vă propuneţi să faceţi de acum înainte?
Nora Iuga: Întrebarea este, dragă Rodica, dă-mi voie să spun tu, extrem de complexă şi mă incită la câteva răspunsuri… şi nu la unul singur… În primul rând – fiindcă ai pomenit de castelul „Solitude“ – acest nume se potriveşte extraordinar locului, trebuie să-ţi mărturisesc că e nevoie să ai mult curaj, foarte multă tărie ca să poţi să stai aici, şase luni sau un an, pentru că este foarte greu în fond să fii atât de singur. Însă în momentul în care creezi locul te şi incită fiindcă nu-ţi oferă altă posibilitate şi atunci intri cu totul în tine, poţi să realizezi nişte lucruri extraordinare. Iar eu simt că în ultima vreme ceea ce scriu a început să devină sincron cu ceea ce se face în altă parte. Acest lucru nu l-aş fi putut niciodată învăţa şi n-aş fi ajuns la acest fel de a mă exprima dacă nu aveam şansa ca în ultimii ani să vin mereu în Germania.
Îmi dau seama că pentru literatura noastră din România, şi nu numai pentru literatură, o asemenea experienţă este absolut esenţială, este determinantă. Aici la „Solitude“, trebuie să-ţi spun, am asistat la nişte seri de muzică, de artă plastică, am văzut lucruri pe care nu mi le-am putut imagina vreodată. Sunt aici tineri de 25-30 de ani care fac nişte lucruri uluitoare pe care noi în România nu le cunoaştem şi habar n-avem că există aşa ceva. Or, acest impact între diferitele ramuri artistice este extraordinar şi te influenţează şi pe tine ca scriitor.
Dar – Nora Iuga, d-voastră aţi fost şi înainte de a avea experienţa unui „Schloss Solitude“ sau unor deplasări de creaţie în străinătate anticipativă în ceea ce aţi scris – anticipativă şi în acelaşi timp legată de un anumit trecut de avangardă devenit tradiţie…
Rodica dragă, eu nu ştiu dacă la mine lucrul acesta a fost învăţat, pentru că eu de pildă, în tinereţea mea, nu am avut posibilitatea să vin în contact cu avangarda, nici cu cea românească, nici cu cea franţuzească… Ştii ce vremuri erau şi ştii prea bine că avangarda era absolut “verpöhnt“, prohibită.
Eu cred că există şi un dat cu care te naşti, sau pe care-l capeţi din familie. Eu am avut şansa unei copilării extraordinare: părinţii mei au fost artişti şi au mers în turnee în Belgia, Olanda, Germania şi m-au luat cu ei când aveam şase ani. Eu am intrat atunci în contact cu această respiraţie occidentală şi acest lucru s-a sedimentat în mine. Mai adaug un amănunt: la şase ani eram îndrăgostită de Stravinski. Mă laud cu chestia asta. Mi se pare un lucru neobişnuit! Şi atunci este normală această chemare a mea spre modernism şi mai nou spre… postmodernism!
M-ai întrebat la început la ce lucrez sau despre ceea ce am de gând să fac: ei bine aici la „Solitude“ lucrez la o carte la care ţin foarte tare şi câteodată am în mine sentimentul că va fi ultima mea carte. Scriu un fel de proză care este cu totul altfel decât ceea ce am scris până acuma. Vreau să sparg într-un fel convenţia epică, să nu mai fie o naraţiune limpede, logică, clasică, tradiţională. Eu merg pe un dialog interior aşa încât cartea nu va avea un început şi nu va avea nici un sfârşit… poate începe absolut de oriunde, nu are nici un fel de semne de punctuaţie, n-are majuscule, deci scriu exact aşa cum îmi dictează fluxul gândirii, de multe ori haotic, ilogic, cu rupturi, cu salturi dintr-o parte într-alta, total neaşteptate şi derutante şi totul mă pasionează foarte tare. Mă şi consumă însă îngrozitor…
Este o confesiune?
Eu nu pot să scriu decât confesiune şi aceasta este cea mai puternică confesiune a mea, cea mai liberă din tot ce am scris până acum.
Nu doresc să accept faptul că ar fi posibil să fie ultima d-voastră carte. După toată tinereţea de spirit pe care o aveţi şi toată vioiciunea gustului şi a sensibilităţii excludem această ipoteză. Desigur, nu ştim ce ne aduce ziua de mâine, dar ceea ce simt eu acuma când stăm de vorbă, este că nu are voie să fie ultima carte… Dar ce vă gândiţi să tălmăciţi încă în română pentru cititorii din ţară, pentru că sunteţi nu numai o autoare excelentă, dar şi o traducătoare congenială, termen lansat aici în Germania, care ne convine fiindcă exprimă excelent relaţia care se poate crea între un autor şi un traducător. Care vor fi cărţile asupra cărora vă veţi opri?
Deocamdată lucrez la un roman de Christian Haller, un roman foarte frumos: are o subţirime, o nobleţe, o fineţe pe care rar am întâlnit-o şi este o carte care vorbeşte mult despre România şi cred că va fi foarte frumos primită la noi în ţară. Când am să termin această carte, probabil la sfârşitul anului, mă voi apuca poate de traducerea altor cărţi excelente pe care le-am citit aici: autorii sunt Hilbig şi Schädlich. Cartea lui Hilbig Provisorium mi-a plăcut enorm şi m-ar pasiona s-o traduc. În acelaşi timp, am aflat acum, când tu ai venit şi mi-ai povestit, despre această corespondenţă a lui Paul Celan, care m-ar interesa foarte tare. Ador corespondenţa! Şi eu sunt o pasionată scriitoare de scrisori, de epistole. Poate m-aş încumeta să fac aşa ceva. Să vedem…
Vă mai adresez o întrebare, nu tocmai ingenuă, ba chiar provocatoare; cartea a doua a Aglaiei Veteranyi, ultima ei carte de fapt, cu un titlu destul de greu de tradus în limba română, care aproximativ ar suna: Răsuflarea de pe ultimul raft, carte întâmpinată favorabil de critică şi considerată demnă de un premiu, nu v-ar tenta să o traduceţi, pentru că aţi tălmăcit-o şi pe prima, care a avut succes în România? Aglaia ţinea mult la d-voastră…
Aglaia ţinea foarte mult la mine şi eu foarte mult la ea: a fost un “coup de foudre“ şi chiar am devenit prietene… Nu ştiu, aş traduce-o oricând pe Aglaia Veteranyi, aş vrea să-i traduc a doua carte, însă există în mine un soi de barieră… Eu nu pot să traduc foarte curând, una după alta, două cărţi ale aceluiaşi autor. Aşa mi s-a întâmplat şi cu Hertha Müller. Trebuie să mai traduc ceva între, ca să ies puţin din acea atmosferă… cred că mă înţelegi.
Aglaia Veteranyi, cu a doua ei carte, va rămâne totuşi în perspectiva mea de viitor, dar poate peste un an.
Hertha Müller, cu ultimul ei volum de poeme-colaje, este un fenomen cu totul interesant în sfera aceasta de idei?
Sigur că da. Am făcut o experienţă: am fost împreună la o lectură în Italia, mai precis în Tirolul de Sud; eram şi cu Daniel Bănulescu şi cu Constantin Virgil Bănescu din România. Ei, neştiind germana, au fost foarte interesaţi şi m-au rugat pe loc să încerc să traduc, să re-produc din poeziile Herthei. Le-am tradus şi, le-am tradus cu mare uşurinţă, însă se pierduse ceva… era exact experimentul, era exact noutatea cu care ea venea. Eu în traducere nu pot să le redau pentru că ea decupează cuvintele, le ia arbitrar şi face un drum dus-întors: ori îi vine o idee şi atunci ia din sertăraşe cuvintele care se potrivesc acelei idei, ori ia la întâmplare „pumnul de cuvinte“, de tăieturi din ziar şi-şi combină în cap, pe loc, versurile. Eu nu pot să fac acest lucru ca traducător, eu pot să iau doar ad litteram textul, ca orice text obişnuit şi să-l traduc şi atunci nu mai are acel caracter de spontaneitate. Ar trebui ca eu la rându-mi să re-creez şi să scot alte cuvinte din ziare şi să fac acelaşi lucru… dar, ar ieşi altceva.
M-am gândit la o conlucrare năstruşnică în doi, în două de fapt, dar cred că nu este realizabilă. Cum se vede România de la Schloss „Solitude“?
În această singurătate am impresia că intru „în casa mea“ mă adun. Nu pot să spun că-mi lipseşte România, dar mă gândesc la ea ca la o prezenţă extrem de dragă, mai dragă ca oricând. Aici simt mai mult că-mi iubesc ţara decât pînă acuma!
Mulţumesc, Nora Iuga.
