Singura libertate adevărată, de care poţi să fii conştient, e ieşirea din cunoaşterea celorlalţi, cât timp ei mai sunt captivi în cunoaşterea ta… spune Nora Iuga, o scriitoare în a cărei cunoaştere sunt captivi aşa de mulţi alţii, unii pe care i-a întâlnit şi unii pe care i-a căutat doar cu gândul, găsindu-i, însă, cu tot cu legenda lor, cu micile lor intrigi de viaţă, cu gânduri bune sau rele, pieptănături, ticuri sau cu mirosurile care le dădeau, cândva, un înţeles anume. Pe fiecare dintre străzile ei aleargă câte un câine scăpat de la ecarisaj, din fiecare apă sare un peşte, iar mintea care încearcă să înţeleagă toate aceste istorii rămâne adesea prinsă între poveşti, ca mreană rătăcită într‑un penar, confuză pe undeva, între ziua de marţi şi cea de miercuri a orarului lipit pe partea interioară a capacului…
Siluete lângă alte siluete, încadrate, la rândul lor, de locuri, descrise, uneori, frame cu frame, ca într-un documentar hiper-realist. Filmul, care este şi nu prea cel pe care îl doreşti, te poartă din bezna unor seri ploiase, prin mişcările ample ale unui balerin al cărui corp dansa idei, până în forfota… să zicem în forfota de la BIG, un supermarket avant-la-lettre, inaugurat lângă betoniera din Titan, unde te pierzi printre cei care, într-un du-te-vino continuu, se călcă în picioare să cumpere rom cubanez, Skanderbeg, dulceaţă albaneză de smochine şi ţigări chinezeşti. Ar putea fredona încă până şi versurile pe care le cântau soldaţii ruşi după război şi chiar o face, cu nostalgia celui care evocă acum un lung şir de fantome… „Şiroka strana moia rodnaia”…
Amintirile se amestecă atât de mult cu prezentul povestirii, încât e greu de estimat, pentru o vreme, în care parte a istoriei ne vom opri în cele din urmă. Nici cel care vorbeşte nici nu ştim prea bine cine este: autorul, naratorul, personajul? Probabil, aşa cum o spune unul dintre aceştia trei, este doar copilul care vedea cândva o dungă lipind cerul de pământ şi nu-şi dorea mai mult decât să pună mâna pe ea, s‑o smulgă de‑acolo şi să înceapă să sară coarda şi s‑audă peştii şi lebedele vorbind după ritmul săriturilor sale.
Sau poate chiar sunt pretinsele istorii ale altuia, autorul unui misterios caiet de însemnări, în jurul căruia se deapănă şirul poveştii. Nu de alta, dar doar un matur lucid ar fi înţeles cum se cuvine câteva dintre aceste poveşti, printre care şi drama balerinului Stere Popescu, de pildă… „Închipuieşte‑ţi, Le Grand Théâtre de l’Opéra, sub cupola aceea pictată de Chagall, un biet balerin român la sfârşitul spectacolului, la rampă, aplaudat frenetic de o jumătate de sală, huiduit şi călcat în picioare de cealaltă jumătate. Şi, după patru ani, sinuciderea lui la Londra”…
Stere murea în 1968, după un succes artistic răsunător, consemnat de Monica Lovinescu. Iar dispariţia lui a fost o dramă rămasă ca atare în mintea unui anume Lonko, aşa cum avea să rămână pentru Herta Müller, 30 de ani mai târziu, tragedia lui Rolf Bossert, poet de limba germană, parte din Grupul de Acţiune Banat, care a murit în februarie 1986, la Frankfurt. Scriitorul s-a sinucis la numai şase săptămâni după emigrare, la vârsta de 33 de ani, sărind de la fereastra unui cămin pentru azilanţi. […]
Naziştii sunt spânzuraţi, comuniştii sunt eliberatori, apoi comuniştii sunt acuzaţi de crime împotriva umanităţii, iar legionarii devin brusc eroi… adică istorie. Apoi revin, doar schiţate, amintirile de pe Kantstrasse, dar merg mai departe curgând tot lin – le citeşti şi ar putea să-ţi vină ideea că în urmă cu vreo patru ani toate acestea păreau a fi acute. „N‑am înţeles niciodată de ce germanii îi răsplătesc cu lauri pe artiştii veniţi din Est, cu precădere pe cei care demască, în creaţiile lor, crimele monstruoase ale comunismului. Dar este vorba de o aritmetică simplă. Victimele dictatorilor răsăriteni au fost mai numeroase decât ale dictatorilor germani, aici nu încape discuţie”, spune autorul unei scrisori citate în cartea proaspăt lansată, un fel de ecou al unor declaraţii care erau, cândva, tranşante. Ce-i drept, sensul era atunci diferit.
„Mă miră interesul crescând al acestor personalităţi marcante născute în Banat – mă refer la Herta Müller, Richard Wagner şi Ernest Wichner– faţă de România, pe care se întrec să o promoveze «cu dragoste» şi abjecţie”, îmi spunea chiar mie, cândva, Nora Iuga, şi tot atunci aveam onoarea să o întreb dacă îi mai judecă atât de sever. „Dacă se poate vorbi de o antipatie faţă de români în Europa, ca să folosesc un eufemism, în Germania această antipatie o întâlneşti cel mai adesea la berlinezii proveniţi din România şi stabiliţi aici în anii ‘70-‘80”, mi-a răspuns, atunci, Nora Iuga.
Întâmplarea – spunea chiar Nora Iuga – a făcut să se bucure, până la un moment dat, de prietenia unora dintre ei, mă refer, în special, la Herta Müller şi la Ernest Wichner, poate şi datorită faptului că vorbeşte din copilărie nemţeşte. În plus, în acea perioadă mutilată, frecventa aceleaşi cercuri, ca jurnalistă la periodicele germane „Neuer Weg” şi „Volk und Kultur”. Nu în ultimul rând, a tradus aproximativ treizeci de cărţi, printre care opt volume din opera celor emigraţi din România: Rolf Bossert, Herta Müller căreia, prin traducerile sale, i-a anticipat Nobelul, Oskar Pastior, căruia i-a tradus cele „33 de poeme cu Petrarca” sau Ernest Wichner. Acesta din urmă este cel care a transpus în germană două volume semnate de Nora Iuga, „Capricii periculoase” şi „Autobuzul cu cocoşaţi” (căreia, de altfel, Herta Müller i-a scris postfaţa).
„Ţinta atacului, venit mai ales din partea laureatei Nobel şi a lui Richard Wagner”, spunea Nora Iuga, „sunt, cu precădere, intelectualii români «obedienţi, laşi, oportunişti», care nu ar fi opus nicio rezistenţă regimului de tristă amintire. Rezistenţa prin cultură, arderea unor cărţi, interzicerea publicării autorilor neagreaţi de regim nu contează în ochii marilor dizidenţi germani din Banat. Acuzaţiile pe care le aduc ei „elitelor” româneşti poate nici nu sunt făcute cu rea intenţie, ci, mai curând, dintr-o necunoaştere a traseului istoric pe care l-a parcurs ţara noastră în ultimii 20-30 de ani, de când ei au părăsit-o”. […]
Povestea pare să înceapă… doar pare să înceapă cândva, în mai 1943, un an în care a plouat 31 de zile fără oprire. Vă puteţi imagina roţile trăsurilor, care se‑nfundau în noroiul cleios al drumului de ţară, încetinindu-i pe cei care se îngăduiau în diligenţe, căutând refugiu. Americanii bombardau, vuind cu avioanele pe cerul întunecat, iar din formaţia aia de avioane aliniate perfect se mai vedea din când în când câte unul, cam de mărimea unui pui de vulpe argintie, cum se rostogoleşte şi cade, lăsând pe cer o coadă stufoasă de fum. De câte ori se prăbuşea o fortăreaţă zburătoare, lumea se aduna prin pădurile de la marginea cătunului. Avionul era, de regulă, gri, metalizat. Carlinga despicată de trunchi parcă era capul unui peşte uriaş pe care căzuse tăişul unui topor. În carlinga dezvelită, cu măruntaiele la vedere, se împrăştiau butoane colorate. Taste pe care scria ceva de neînţeles. Ferestre intacte, stropite cu sânge. Poate şi câte un ceas rămas întreg, atârnând pe vreun antebraţ rămas fără braţ.
O simplă (?) descriere de pe vremea în care unii, evreii mai ales, aveau alegeri grele de făcut. Să-ţi pui în cumpănă credinţele pare o alegerea grea, deşi, pe de altă parte, dacă te încăpăţânezi să rămâi fidel toată viaţa unui singur crez, te excluzi din lume. Poate e mai bine să‑ţi ţii neamul şi credinţa în secret, poate că nici nu‑i un păcat să‑ţi schimbi numele, cum au făcut unii, care chiar au reuşit să‑i convingă pe ceilalţi că sunt nemţi. Şi s‑ajungi să crezi că poporul şi ţara ta sunt mereu alea în care tocmai te afli. După ce pierzi tot, poate reuşeşti să înveţi ceva important. Un neam trăieşte mai mult salvându‑şi viaţa, nu numele. Dar, dacă‑ţi salvezi viaţa fără să‑ţi păstrezi numele e ca şi când n‑ai fi fost!
Defilând ca nişte fantome sub un fel de cer gri şi apăsător, se iţesc, pe rând, siluete şi siluete.[…]
Trece prin cadru, poate, şi fotografia Regelui Mihai, atârnată pe vreun perete, într-o casă de la ţară, şi, mai apoi, o dată cu un şuvoi de timp curgând fără oprire, apar şi„Studenţii regelui” sau „Băieţii lui Maniu“, care mărşăluiesc vanitoşi pe străzi, înainte ca – şi iar sare acul la acest ciudat gramofon al timpului – să apară vreo cinci camioane cu tineri muncitori comunişti de la Vulcan şi de la Atelierele Griviţa, cu steagurile roşii, cântând „Hai la lupta cea mare!“ şi aruncând cu bolovani peste demonstranţii din piaţă. Timpul curge, în hălci uriaşe retezate de amintri atât de vii în detalii, încât nici măcar reperele aparent clare nu reuşesc să-i ţină piept: “abonatul Vodafone nu răspunde” – cam aşa ar suna o aparentă ancorare într-un fel de acum. […]
Povestea Norei Iuga atinge doar vag un ipotetic „acum”, poate într-o simplă evocare a vremii în care avea să-l înfrunte pe Dan Sociu, care, la rubrica lui de critică literară, încerca un fel de „asasinat virtual”: „Poeta e o mediocră, o impostoare…”, în timp ce marele critic Al. Cistelecan considera că „Lebăda cu două intrări”, de pildă, e o lectură de divertisment, bună de consumat în tren când pleci în vacanţă. O fi aşa? Dar…
http://artsunited.ro, 19 septembrie 2014
