Poezia Norei Iuga îşi asumă o formulă a complexităţii. Există poeţi „simpli”, monocorzi, uşor reductibili la o atitudine, la o „poză”, rezumabili şi portabili, care dau impresia a adînci o suprafaţă aparent limitată. Şi alţii care se revarsă, frămîntaţi, anxioşi ori pur şi simplu avizi de viaţă (de ei înşişi) pe suprafeţe întinse, prin urmare pluricorzi, variabili de la o etapă la alta ori în chiar economia aceleiaşi etape, cu şanse de împlinire cu nimic inferioare celor din prima categorie, pe care, la prima vedere, „simplitatea” pare a-i avantaja. Obsesia lor e totalitatea, instrumentul lor e pluriform, tehnica lor interioară e sinteza, o sinteză ce nu-şi „digeră” însă integral componentele, preferînd a le înfăţişa prin transparenţa membranei sale. Asemenea poeţi sînt recuperatorii, cei ce pleacă în căutarea timpului pierdut şi a spaţiului nu o dată aşijderea pierdut, în numele unei umanităţi înţelese cu generoasă largheţe, urmărind a o restitui pe o gamă cît mai amplă. În unicitatea personalităţii lor se percepe rezonanţa categorială a omului generic. în loc de-a simplifica, ei complică. În loc de-a restrînge, ei multiplică, însoţind prolificitatea, impredictibilul devenirii existenţiale cu un tulburător simţămînt al informului ce trebuie învins, opus spiritului geometric. În loc de-a fi un corp inert, precis delimitat de muchii şi suprafeţe, opera lor e un seismograf al succesiunii dezordonate a clipelor, al şirului lor de verigi părelnic impure, de fapt pure prin prodigioasa spontaneitate ce le inspiră.
Aşadar, vorbim despre Nora Iuga. Pătrundem în poezia d-sale precum sub bolta unei vegetaţii viguroase, cu inextricabile împletituri de ramuri care, din instinctivul imbold de-a se înfăţişa pe ele însele, străine de orice grijă a contextului, nu par a respecta vreo direcţie, vreun proiect. Totul e îmbietor anarhic, în splendoarea izbucnirii primare. Nu e greu să fixăm punctul de pornire, celula morală iniţială, germinativă, care e copilăria. Poeta vîrstnică se copilăreşte sau poeta-copilă afectează o vîrstă a ridurilor? Probabil şi una şi alta: „mă uit în oglindă. văd o fetiţă, mă duc la şcoală şi am o mie de riduri”. Fetiţa ambiguă flirtează cu propria-i imagine: „apăs pe telecomandă, raliuri la Monte-Carlo, nunta lui Charles cu Camilla. ce parcă eu ştiu de ce traversează strada un cîine, de ce orbul deschide ziarul, de ce mă opresc eu în faţa vitrinei şi mă uit minute în şir la castronaşul cu icre de Manciuria… înghiţitul în sec e chiar povestea fetiţei cu chibrituri, tot o fetiţă”. Ca într-o clepsidră pe care o întorci, vîrstele apar jucăuş-interşanjabile: „chiar acum, în mansarda ei din Calea Victoriei, Adela scrie despre micul prinţ, Adela e cu patruzeci şi cinci de ani mai mică decît Nora, dar Nora e nepoţica ei. Nora o iubeşte mai mult pe Adela decît Adela pe Nora. nimic nu-i perfect. ce scriu eu aici e sută la sută exact”. Într-adevăr „sută la sută exact”, cînd ajungem la pasajele unde credula, mirabila, totala copilărie ce înţelege a dăinui peste barierele convenţionale ale anilor îşi dezvăluie tangenţa la dramă. Ia cunoştinţă de dificultăţile, de cruzimile lumii, fără a se retrage, fără a dispărea, ci doar crispîndu-şi vocea, întunecîndu-şi fraza: „exersează conduita eşecului, vîră firul de păr în urechea unui ac. face peruci; la Sachsenhausen era de lucru nu glumă, povestesc de holocaust jucînd şotron, călărind o raţă de lemn, învîrtind cheia în butoniera unei manşete – oricum nu înţelegi. sînt fel de fel de holocausturi pe lume – ce-mi place mie detaşarea cu care vă exasperez”. Putem stabili astfel textura antinomică a discursului, compoziţia lui lejer întemeiată pe contraste. E deopotrivă un exerciţiu liminar de sinceritate (autenticitate a subiectului liric) şi un omagiu adus existenţei ca o sumă de factori cărora imperfecţiunea firii umane le percepe fatalmente dizarmonia, permanenta tensiune ce le disjunge, adică se percepe pe sine.
Frecvent, Nora Iuga apasă clapele feeriei. Are dreptul, are datoria naturală de-a se apăra de absurd, de produsul subiectiv al acestuia care e coşmarul, visînd, fantazînd, plutind în himeră ca-ntr-o epifanie. Realul e adus în situaţia de-a emite năluci. De-a se idealiza punîndu-şi măşti utopice. […] Metamorfozele sînt la ordinea zilei, împînzind priveliştea aidoma unor baloane colorate cărora li s-a dat drumul în infinit: „zăpezile sînt animale cu un simţ tactil foarte dezvoltat“. Ori: „roata acestui automobil cu cercul alb în jurul pupilei negre (…) parcă e ochiul unui cîine de sanie cu irisul alb”. Ori: „lacul e gol şi-n metrou sînt doamne mari şi albe ca nişte perne, îţi vine să-ţi culci capul pe ele”. Ce li se opune feericelor viziuni? Ce li s-ar putea opune cu mai mult efect decît stratul cel mai intim al concretului făpturii noastre, stratul carnal cu funcţiile sale ce ne ţin sub servitutea, sub capriciul lor? Nora Iuga acordă o particulară atenţie fiziologiei. Figura înflorită a imaginarului elansat îşi arată, fără falsă pudoare, reversal: „înainte de a începe să scriu mi-am simţit intestinele ca nişte garouri de care trăgeau mîini grăbite, brutale, nici nu mai ştiu exact cum se forma durerea şi se chema ea. oricum nu înţelegi că durerea cheamă mai mult dorinţa”. Eugène Ionesco descria, în La quęte intermitente, faptul că foloseşte un supozitor o dată la două zile pentru a se putea defeca. Cu o similară naturaleţe, poeta ne împărtăşeşte senzaţiile vag poetizate, întineritoare (e o poezie a trupului ce se urmăreşte cu atenţie pe sine) ale micţiunii: „întrerup aici. mă duc să fac pipi. ştiu că mă auzi. tu ai vrut-o, acum suportă-mă. iar frisonul ăsta; de azi-dimineaţă sînt un arici, îmi cresc pe spinare ţurţuri de gheaţă, acum mi-am golit băşica, fierbinţeala aia din despicătura coapselor, Doamne, ce bine e, ca un mir, ca o limbă caldă, descleiază striurile cărnii, e o plăcere acolo, măcar acolo, puţină tinereţe”. Astfel figurarea actelor fiziologice atinge o paradoxală inocenţă (naturalia non turpia), împrospătînd poezia în cauză, apropiind-o de exerciţiul „impudic“ al „douămiiştilor”…
Încă un binom contradictoriu în creaţia Norei Iuga. Pe de o parte o tradiţională reverie, mai bine zis o fantazare sentimentală nepotolită, neoprită ca o ameţitoare rotire într-un carusel cu o viteză in crescendo […] ori concentrată, generînd un mic vîrtej al corespondenţelor: „frumosul meu, bunul meu, şi ce dacă răstorn un vagon de zahăr în apa asta mocirloasă, şi ce dacă îmi scot pielea şi te învelesc şi-mi înşurubez un ochi în lanterna ta şi pe celălalt ţi-l vîr în buzunar fără să ştii ca să-l ai de rezervă la întoarcere că drumul e lung…”. […] Modalitatea confesivă, în maniera candid-adolescentină, ca punct de plecare, e susţinută de piloni retorici, de explicitările ce ţin mai mult ori mai puţin de concesia prozastică a limbajului liric ca de-o confruntare cu maturitatea. Iar pe de altă parte spargerea în ţăndări a acestui porţelan acoperit cu desene visătoare, revolta oricărui semnificat explicit prin izbucnirea în trombă a expresivităţii autonome, magmatice. Subconştientul iese la suprafaţă ca patos asociativ antiraţional. Poezia se izbeşte de violenţa zăcînd în propriile-i adîncimi ce nu s-au lăsat domesticite. Expresia o sacrifică în ipostaza sa de mărturie relativ coerentă, logică, spre a rămîne, în superbia-i nereţinută, informală, singură în măsură a o reprezenta. E o exorcizare a „conţinutului”, id est a fiinţei ca mesaj justificativ-demonstrativ, lăsînd cale liberă „formei”, pură sfîşiere în sumbra-i puritate dureroasă: „gura mea se afundă în curbura cefii tale ca stridia în lingura ei”. Ori: „cine-mi face vraişte creierul care se mută de-a valma ba-n subsuori, ba-n călcîie”. Ori: „şanţul ăsta dintre Sodoma şi Gomora e un tic căpătat de curînd, o eczemă de sezon”. Ori: „rochia de pe umeraş începe să tremure şi face spume la gură”. Ori: „plouă cu fire de păr şi pe-un pod şi pe altul”, „casa cu iederă a pleznit ca un pepene răscopt”. Ori: „curva aia mică e o ridiche neagră şi noduroasă”. Ori: „literele merg pe hîrtie ca un convoi spre camera de gazare”. Suprarealismul e cununa de spini a poeziei Norei Iuga.
România literară, nr. 9, 2006
