Gheorghe Grigurcu
în vol. Poezie română contemporană, vol. 1, Editura Revistei Convorbiri Literare, 2000,
- 565- 596
Lirism domestic: Nora Iuga
Cu volumul Piața cerului (Ed. Cartea Românească, 1986), Nora Iuga săvârșește un interesant experiment. Și anume acela de a trata bucătăria (culegerea de versuri de sorește un „jurnal de bucătărie”) drept un spațiu al obsesiei organicului. E vorba de o variantă a poeziei cotidianului, ce aduce însă nota originală a unei coagulări simbolice. Umilul e potențat prin includerea sa într-o ordine secretă. Derizoria bucătărie ni se revelă drept o teribilă instituție, drept o structură inițiatică, instruind asupra condiției umane, asupra condiției biologice în genere. Procesul e dublu pe de o parte, simplitatea apare glorificată, pe de alta, implicit, complexitatea simbologică tradițională e demisă, înjosită. Dacă fixarea ostentativă în microcosmosul casnic reprezintă o mitizare lipsită de emfază, demitizarea ceremonialului ezoteric, al obiectului solemn-abscons, îi vine în ajutor, într-un fel ingenios. Căci are loc printr-însa o remitizare aproape spontană. Locul atât de apoetic al bucătăriei se obscurizează prin concentrarea unor obiecte și evenimente ce-l umplu venind din sfera existențialului celui mai pregnant, mai grav. Cuhnia devine scena unui spectacol regizat de profunzimi. Date afară pe ușă, ceremonia misterului, teroarea inomabilului se întorc pe fereastră. Redescoperirea realelor modeste, depreciate, coincide cu o extindere, într-o direcție neprevăzută, a simbolului. Universul nimicurilor se întoarce compleșitor, vorace, ca într-o maree a halucinației, purtătoare, totuși, de sensuri. Cultul obiectelor ignorate (deși poziția lor circumvicină poate crea serioase îndoieli asupra ignorării lor adevărate, adică psihologice!) se fortifică prin tonul sever, ermetizant. Aerul abstract se obține, paradoxal, prin înscrierea unor imagini cît se poate de concrete: „o pată de fiere / în care cineva a înmuiat / o bucată de pâine”. Sau masochismul răsucit, dostoievskian (marele rus o preocupă pe poetă mai cu seamă la modul oniric), precum o cale de redempțiune: „poate mi-ar trebui un câine răbdător pe care să-l bat cu furie – așa cum făceam odinioară, când nu putea plânge la spectacolul degradării umane – să-l bat ca să-mi regăsesc mila răscumpărându-mi prin cruzime bunătatea.” Apoftegma e turnată în faptul reprezentativ: „toți fugim din casa muribundului, simțind dinainte mirosul respingător al morții”. Autoarea însăși se simte plutind ca o parabolă dureroasă: „o Esmé cu toate pânzele sus, arătându-și puritatea roșie ca sângele în rana proaspăt deschisă”, înconjurată de o procesiune de colegiale umbre, plutitoare și ele, dar în mediul intim al maternității: „Radu Petrescu, Mircea Ivănescu, Costache Olăreanu, Mircea Horia Simionescu, Tudor Țopa, Radu Căplescu… umbre plutind împreună cu mine în același lichid amniotic”. Măruntele percepții deschid o perspectivă delirantă care e, în fond, mentală, orientându-le spre un stil al grozăviilor. Izbirea lor de muchiile organicului nu trebuie să înșele asupra mizei intelectuale a jocului provocator de analogii: „Stropul de apă se ivește prudent la gura țevii ca botișorul unui șoarece, apoi se curbează tot mai mult, se lungește, se gâtuie la rădăcină și cade întocmai ca un cap mic pe cercul de metal al orificiului de scurgere. Se aude un zgomot scurt, aproape vesel. Noaptea simți picătura lovindu-te ritmic în creștet. Nu forța, continuitatea uciderii”. O antropomorfizare a lumii ține de același resort al emblematicului: „lent se umflă soarele în gura mea/ ca o bășică de porc”. Ori: „corpurile plutesc sus de tot ca stelele”. Ori: „orizontul se întindea ca o mână”. Ori: „poate traiectoria stelei/ e firul de păr al unui copil”. Având conștiința unei înaintări printr-o viziune așa-zicând semiotică („printre atâtea semne/ te pierd”), Nora Iuga descifrează „semnele” fiziologiei dereglate, ale anatomiei sfâșiate, în același regim ambiguu al datelor elementare repuse în drepturi și al unui protocol impenetrabil, de un sumbru decorativism. E o ghicitoare în visceralul hiperbolizat în prealabil: „văd viitorul fluturând halatul lui Muhamed Ali limba unei fiare înfometate”. Sau: „un șuvoi de sânge împroașcă poezia”. Sau: „laptele matern îmi încleiază fălcile”. Ori: „câteodată în somn simt/ cum s-a răcit apa în pîntecul mamei”. Bucătăria e un cosmos în miniatură. Meschinul și grandiosul, pragmaticul și gratuitul, sensul și nonsensul se întâlnesc în atmosfera sa. O împrejurare insignifiantă iscă asociații feeric anxioase. Printre alimente, printre sărmanele ustensile necesare prelucrării lor, poeta se simte ca în fața unor texte enigmatice, așteptând cu sufletul la gură mesaje de dincolo de real. Lectura fantasmagoriei se petrece în picătura de apă fierbinte căzută din greșeală pe plită: „Mi-a dat supa în foc. Broboane de apă sfârâie pe plita încinsă, se rotesc o clipă, făcându-se tot mai mici, pînă dispar. Miroase a grăsime și a păstârnac. În zeama clocotită se agită zdrențe maronii – și așa poate să arate sângele, ca orice materie din care a dispărut memoria, ca un țesut anarhic. Dacă universul ar fi uituc, mâine lumina nu și-ar face apariția exact la ora fixată și copacul nu ar chema soarele, pasărea nu ar chema cerul. Sau acest nor, răcoarea lui și degetul pe care-l linge flacăra învățând copilul să se apere. Aștepți seara, mesageriile clandestine, maldărul acela de texte cifrate; nervurile frunzelor și furnicile roșii, respirația grea a mlaștinei, dincolo de betonieră, care îmbie broaștele la dragoste. O femeie uriașă contaminează aerul cu porii ei fosforescenți, glasurile guguștiucilor își răspund, o neliniște tainică face trandafirul mai palid și bețivii îmbracă în somn cămăși albe și nevestele lor nasc băieți frumoși. Toate acestea se petrec aici, în picătura de apă care sfârâie pe plita încinsă, și-n palmele mele pătate de coaja cartofilor noi ca-ntr-o presimțire.” Din practica sa culinară, Nora Iuga încearcă a desprinde „tâlcuri” ale unui ocultism biologic, care se traduc în secvențe coșmarești. În mod bizar, desemnificarea programatică prin recurgerea la anodin naște apetența unor sensuri majore, tulburătoare ori măcar tulburi. Poeta se exprimă prin cifrul unei organicități ce tinde la un vizionarism cețos: „noaptea când plouă un ins este biciuit de secunde. e inutil să ceri ajutor. despică burta peștelui în care doarme alt pește. la fel de muți la fel de morți amândoi. moaie-ți degetele în această limfă. amintește-ți ochiul acela alb peste tot ca un ou.” Preparând o „pasăre tăiată”, autoarea e stăpânită nu mai puțin decât de ideea relației dintre viață și artă, angajată în căutarea înfrigurată a unei parabole „potrivite”. Evident, cea mai potrivită i se oferă chiar în exercițiul domestic cu pricina, pe care-l transfigurează printr-o contemplație intensivă: „Creierul ordonă mâinilor să apuce grămada de fulgi și s-o arunce în găleata de plastic. Sub chiuvetă, pe ciment, stropi de sânge și de mălai umed, nedigerat. Materie caldă încă, materie organică duhnind a carne. Un ochi galben și impersonal e ca un semafor oprit între două decizii, indicând momentul scurt când totul este posibil (dacă mi-aș fi propus să scriu despre relația dintre viață și poezie, despre homunculul acela adormit în mine, pe care vreau să îl scot la lumină și să-l privesc, nu cred că aș fi găsit o parabolă mai potrivită)”. Ce probă mai elocventă a faptului că orice se poate preface în poezie, decât acest inventar al muncii de bucătărie, transcris pe portativ liric, cu acuratețe, cu răbdare, cu îndârjire, până se obțin (măcar cu aproximație) echivalențele dorite? Nepăsătoare la posibilul ridicol, poeta visează în materia sa ingrată, verifică printr-însa principiile vieții interioare. Producția sa se compune din liste ale unor corespondențe tainice, glazurate de fantezie, unele sugestive, altele mai puțin. Cu o hotărâre eroică de a-și atinge țelul, Nora Iuga trece peste pasajele informe, opace, în căutarea clipelor de izbândă. Atinse de har în atari clipe, alimentele cristalizează în imagini și observații remarcabile. Gata de a eșua, poeta se regăsește. O conștiință paroxistică a vitalului ca substanță nelimitată, asupra căreia se poate „lucra” poetic, îmbină efectele plasticizării frapante cu principiile unei etici: „Când pun cartofii la fiert nu am nici o strângere de inimă. Cu aceeași indiferență spintec ceapa și morcovul, toc varza, dau hreanul pe răzătoare. În schimb mă bucur că de când n-am mai cumpărat raci sunt scutită să-i arunc de vii în apa clocotită. Carapacea maschează perfect violența reacției la durere – spasmul -, dar perfidia cu care moartea se drapează într-un roșu senzual și luminos, țâșnind parcă din porii umflați, mă umple de oroare. Strălucirea mărturisește viața. O blană lucioasă, un ochi cristalin, o petală în care culoarea palpită ca flacăra te fac să te gândești că materia se bucură. Un morcov tânăr, cu metabolismul perfect, iradiază o lumină dezlănțuită, alta decât morcovul fanat care nu mai așteaptă nimic. Făpturile vegetale își trădează prin frumusețe fericirea. Dar roșul torid și voluptuos al racilor fierți, când îi pun aburinzi pe farfurie, de ce nu-mi stârnesc nici o clipă iluzia că sub armura lor de culoarea portocalei s-ar putea ascunde bucuria și de unde atunci această indiferență față de sensibilitatea vietăților mărunte la durere?” Poezia agitată a materiei tinde spre limpezire, spasmul se potolește în figură, haosul se moralizează. Deosebindu-se net de lirica desuetă, tihnită, a cămărilor pline, pillatiene, ca și de cea neliniștitor estetizată, de orgie (ne)confortabilă a imaginarului acutizat, pe care ne-o propune Emil Brumaru, autoarea Pieții cerului (titlu ambițios și exact, un pic arțăgos în bivalența sa) ține a ne demonstra nu opoziția (vizibilă, totuși), ci consubstanțialitatea (ascunsă, totuși) a simplității și a complexității universului. Gospodina se răzbună asupra servituții sale milenare, mânuind lucrurile cele mai la îndemână, tăbărând asupra prejudecății cu furculițe, zarzavaturi, pești și raci fierți, vase cu apă clocotită.
