Palma. O palmă foarte mică, foarte albă, cu degetele desfăcute, subţiri şi cleioase, o palmă retezată puţin mai sus de încheietura braţului, stînd dreaptă în faţa mea ca un semn de circulaţie, imperturbabilă ca un sens interzis. Nu, nici vorbă, nu e o mînuţă de păpuşă, nici măcar una de bronz dintr‑acelea cu care băteau navigatorii odinioară la porţile veneţiene să se deschidă… toate se leagă în creierul nostru, nimic nu are voie să se arate singur şi gol şi fără circumstanţe atenuante. O palmă mică, o palmă de om de mărimea unei labe de cîine. Ce o ţine suspendată în dreptul ochilor mei nu se vede, se aude: „are şi picioare, dacă te interesează, capul e mai casabil, păcat, o grămadă de oscioare, ca aşchiile, ţeasta‑i subţire, crapă uşor, carnea rezistă mai bine, e moale, nu se rupe, uite, sexu‑i intact, ditamai, era băiat, de… nu întoarce capul, uită‑te, să ţii minte…“ şi palma foarte mică, foarte albă, cu degetele desfăcute a făcut pleosc în ligheanul de tablă aşezat pe burta mea, plin de măruntaie înotînd în zemuri, pe care‑l ţineam, cum stam întinsă pe masa 6 din sufragerie, cu degetele încleştate de margini. Erau şi cîteva instrumente mari de metal înăuntru, linguri ciudate, cleşti, cuţite curbate cu lame tăioase, şuruburi lungi, ace… genunchii mei ridicaţi semănau cu două oi legate de picioare de‑a dreapta şi de‑a stînga butucului, tresărind din cînd în cînd nu de frică, de oboseală.
Intrasem pe la şase dimineaţa în apartamentul blocului muncitoresc din Călăraşi, cînd nu se luminase încă de ziuă. Îmi deschisese un bărbat într‑un tricou cu dungi orizontale albe şi albastre, peste care avea un fel de surtuc de blană întoarsă şi o căciulă pe cap. „Trebuie să terminăm repede, înainte să vină proprietăreasa, că nu vrea s‑o vezi.“ Am trecut prin bucătărie. Într‑o oală mare fierbea zeama pentru piftie – era 31 decembrie –, pe ochiul celălalt al aragazului, într‑o oală identică, fierbeau chiuretele, cleştii, dilatatorul şi speculul. Mînerele ieşeau din oală aburite; nu ştiam în care vas apa clocotea mai zgomotos şi iar mi‑am amintit de teoria mea tîmpită că orice zgomot scos de un lucru sau de o fiinţă e un strigăt de ajutor. Mi‑a spus să mă întind pe burtă pe canapea. În sufragerie era încă destul de întuneric – scoarţa oltenească de pe divan era aspră, mă zgîria cînd mi‑a tras chiloţii în jos. Acul a intrat brusc după cele trei palme aplicate pe fesă. Nu l‑am simţit. „Relaxează‑te un sfert de 7 oră şi‑i dăm drumul.“ M‑a lăsat singură. Mai întîi mi s‑a uscat gura, pe urmă beregata n‑a mai fost de zgîrci şi de carne; încet, încet mă făceam de lemn; simţi cum ţi se blochează bronhiile, înghiţi mereu să vezi dacă te mai ascultă gîtul, ceţuri suie pe creierul tău pînă ţi‑l fură… crucea, Caraimanul, Omu… cine‑i pe divan şi ai cui chiloţi zac acolo căzuţi peste cizmele negre… ce mişcă în burta aia bombată de mărimea unui pumn de bărbat, zvîcneşte şi loveşte în peretele de carne, se zbate, vrea să scape. Manichiurista povestea că a văzut pe Discovery cum a pătruns vîrful chiuretei în colul uterin şi embrionul ăla mic cît o sămînţă de floarea‑soarelui s‑a strîns în el şi s‑a tras în spate de tot, lipindu‑se de peretele uterului – cine i‑a dat presimţirea şi l‑a învăţat frica?
Am plătit cîteva hîrtii mototolite, am pornit‑o pe străzile Călăraşului, un tîrg infect, plin de precupeţi, cu femei în cojoace şi pufoaice. Azi au băgat curcan la Alimentara. Mi‑am cumpărat de la farmacie Cloramfenicol – dîrdîiam de frig şi simţeam un şuvoi cald subţire prelingîndu‑mi‑se în bandajul de vată îndesat în chiloţi. Tot dresul negru de bumbac se udase. Noroc cu gerul că a îngheţat imediat şi, înfofolită cum eram, cu pantaloni şi cizme, nu se vedea nimic. Am intrat într‑o bodegă să beau o cafea, nu să mă încălzesc; era mai frig înăuntru ca afară. Să treacă timpul. Trenul meu pleca seara 8 la opt şi cu puţin noroc la zece eram la Bucureşti. Simţeam cum sîngele începuse să mi se scurgă din nou pe picioare; îmi clănţăneau dinţii în gură, cred că aveam febră.
