Harald și luna verde

Acum, că nu mai e nimeni. În mintea mea ei toţi vorbesc, se mişcă, fac ba una, ba alta, dar n‑au chip. Ştiu care era înalt, care scund, care gras, care slab, ştiu că Onkel Dumitro purta monoclu, ştiu că Papa Levy avea un dinte de aur. Ştiu că Leon dansa sau împietrea în poziţie de drepţi, aşteptând să audă paşii grei ai gardianului pe coridor, ştiu că Lina încasase multe palme de la Papa Levy când purta ciorapi de bumbac, dar, de când începuse să poarte în situaţii speciale ciorapi de nailon, palmele lui Papa Levy se‑mblânziseră… dar nu‑i pot vedea. Orice aparat de fotografiat e mai performant decât creierul meu. Din toată galeria asta de păpuşi fără faţă, din garderoba asta răscolită, singurul exemplar care uneori prinde contur, ca un ochi sub care o mână tremurătoare de femeie a tras cu dermatograful o linie neagră, cum subliniezi un cuvânt să‑l scoţi în evidenţă, e Erinia. Exemplarul ăsta, păpuşa asta sexagenară, roz şi grasă şi bună, pe care o târăsc cel mai mult după mine prin casă când şterg praful sau când aştept să sune telefonul, e Erinia. Erinia e singura pe care o văd, deşi n‑am văzut‑o niciodată vie, decât în tabloul de la nunta de argint. Mi l‑a arătat Sam, când m‑a dus prima dată în casa lor de pe Dinicu Golescu. O femeie corpolentă, la vreo 50 de ani, strânsă bine în corset. Rochia neagră pe talie şi toca de velur pe cap îi dădeau un aer impozant. Balansoarul din dormitor era gol… şi ea? Unde era Erinia în carne şi oase? Ştiam de la Sam că nu se ridica în picioare decât ca să meargă la masă sau la baie. Şi brusc s‑a arătat. Acum era altfel decât în fotografia din Cişmigiu cu dr. Sterian, pe care i‑o trimisese chiar el lui Leon înainte de a muri. Altfel decât în tablou, la nunta de argint. În faţa mea şedea o bătrână cu buzele fardate 36 la nimereală, cu părul alb la tâmple şi de‑o parte şi de alta a cărării, cu vârfurile acaju‑închis, strânse dezordonat la spate, şi cu un breton zburlit. Lina îi coafa bretonul cu fierul de frezat, pe care îl încingea pe jarul din teracotă. Erinia îi cerea oglinda rotundă şi, când se privea în ea, începea să se strâmbe în toate chipurile, din faţă şi din profil, ca un clovn.

Sunt sigură că mă aşteptase. Mă aşteptase demult în capotul de crepsatin mov‑cardinal, culoarea preferată a reginei Maria. Îşi ţinea capotul desfăcut în faţă până la genunchii umflaţi ca nişte pâinişoare de casă. De fapt, picioarele îi semănau mai mult a picioare de elefant decât a picioare de femeie. Pe pielea spuzită se scurgeau pârâiaşe de apă care clipocea în papucii roşii de postav cu ciucuri. Nici digitala, nici pantoponul, nici degetarul cu sare pentru 24 de ore n‑o mai ajutau să elimine apa. Inima ei ajunsese o pompă care nu mai umfla nimic, nici măcar un piept de femeie. Erinia ţinea în poală un evantai din lamele fine de fildeş, pe care i‑l dăruise doctorul Sterian de ziua ei. De fapt, printr‑o bizară coincidenţă, ziua de 26 septembrie 1937 era şi sărbătoarea lor. Aniversau zece ani de la prima lor întâlnire. Mi‑o imaginam pe Erinia în balansoarul lăsat mult pe spate, privindu‑mă fix. „Are ochi de sticlă!“, îmi venea să strig. Aş fi putut să citesc în spatele lor. Ştiri după ştiri. Vedeam cum se căzneşte să mi le transmită, dar se‑nvârteau ca burtiera de pe ecranul televizorului, prea repede ca să le pot citi până la capăt. La un moment dat m‑am apropiat atât de mult de ochii ei de sticlă, încât s‑au aburit complet. Păcat. Mă apucase brusc o curiozitate rea. Voiam să văd cum stă doctorul Sterian pe vine în faţa picioarelor alea de elefant, cu un tampon muiat în spirt în mâna stângă şi cu un ac gros de seringă, scos cu o pensetă din casoletă, în mâna dreaptă. Cum înfige acul ăla, fără nicio tresărire, în pielea friabilă ca un pergament vechi. Voiam să văd o Erinie 37 cuminte, care închide pleoapele automat când o culci. O Erinie care tace. Care mângâie cu o mână uscată chelia umedă a bărbatului de la picioarele ei, şi el suflând unde a intrat acul şi şoptindu‑i ca unui copil speriat: „Gata, gata, a trecut“.

„Gata, gata, a trecut!“ Săream prin casă pe 23 august 1944, când am auzit vocea din Blaupunktul lui Papa Levy. Ni‑l trimisese Leon din Germania când ajunsese în culmea gloriei. De data asta vocea nu mai spunea: „Atenţie, atenţie, în spaţiul aerian al ţării…“. Vocea spunea acum: „Un anunţ important pentru ţară!“. Aşadar, războiul cu ruşii luase sfârşit. România a început să‑şi retragă efectivele de luptă de pe frontul de răsărit. Eram a doua ţară care ieşea din Axă, după Italia lui Mussolini. Sam se simţea în elementul lui când vorbea despre război. Se pare că ginta latină nu făcea casă bună cu Ein Mann, ein Wort. Numai „câinele roşu“ ne mai salva onoarea, după ce el ar fi vrut să mergem alături de nemţi până‑n Siberia. De‑aceea apăruseră mari disensiuni între el şi regele Mihai. Întorsesem armele împotriva celui de‑al Treilea Reich. Dar noi am ales viaţa în schimbul onoarei şi bine am făcut, că şi‑aşa „aliaţii“ ne foloseau ca animale de tracţiune. Surpriza n‑a fost foarte mare, fiindcă în casa din Dinicu Golescu se asculta în fiecare seară Radio Londra, cu semnalul acelui bătut de patru ori cu pumnul în masă care amintea de Simfonia destinului. Erinia nu ştia ce să spună şi Papa Levy repeta ca un automat: „Abia acum începe!“. Când s‑a dezmeticit, în sfârşit, a trimis‑o pe Lina în beci să aducă o sticlă de cabernet sauvignon. Numai Lina se încumeta să coboare noaptea, cu lumânarea aprinsă în mână, treptele înguste de lemn. Ţin minte că eram toţi trei în sufragerie. Lina ne servea masa, dar ea mânca singură la bucătărie. Amănuntul ăsta nu m‑a mirat niciodată. Deşi mă ducea şi mă lua de 38 la şcoală, tocmai din Grant. Deşi bătea cu piciorul toată Calea Griviţei, până la Regie, trecând tot colosul ăla de pod, de pe care priveam, la întoarcere, locomotivele cum scoteau aburi pe nări. Roţile lor roşii, aliniate perfect, patru de‑o parte şi patru de cealaltă. Când începeau să se mişte, parcă erau lebedele mici din celebrul balet de Ceaikovski. Cunoşteam pe de rost toate baletele. Erinia mă ducea la Operă cu forţa, aşa cum îmi vâra pe gât lingura cu untură de peşte. Pe Lina n‑o lua niciodată cu noi. Nici asta nu mă mira. De când plecase Leon în Germania, atras orbeşte, ca un somnambul, de luna aia verde care a fost gloria şi pierzania lui, Eriniei nu‑i scăpa niciun spectacol. Îl vedea pe Leon în toţi balerinii, şi în Trixy, şi în Stere, chiar şi în Bazaca. „Acum culegi ce‑ai semănat! Tu i‑ai cântat în strună, tu şi «Somitatea»“, ricana Papa Levy. Erinia nici nu‑l auzea. Rămânea cu privirea oprită într‑un punct, vorbind ca pentru sine: „Acum o să se întoarcă…“. Numai eu mă bucuram când o vedeam cum traversa cele trei odăi, din sufragerie în dormitor, clătinându‑se ca o corabie beată. O iubeam atunci, că n‑o să mă mai ducă la Operă şi n‑o să mă mai pună să îmbrac costumul de catifea bleumarin şi cămaşa albă cu jabou care mă făcea să semăn cu Micul Lord. Şi nici atunci nu m‑am mirat, că anul trecut Erinia încă îşi mai punea rochia neagră de seară şi toca de velur şi mănuşile albe până la cot, şi acum se târa până la baie ca o balenă sinucigaşă şi‑i curgeau zemurile pe covor, la fel cum nu mă mira că Lina nu mânca la masă cu noi. Am crescut într‑o vreme în care totul era normal, spune Sam punându‑şi steguleţele în punga de pânză, strânsă la gură cu un şnur tricolor, din acelea cu care se legau cartoanele cu prăjituri, când domnii Lăzărescu, Ţenoff şi Markoff ne mai onorau cu vizitele lor. Şi totuşi, Erinia a mai ieşit o dată din casă, pe 24 august, când Stukas‑urile nemţilor, într‑un ultim efort, se repezeau în picaj, cu ţipetele lor de hiene care 39 au mirosit cadavrul. Am fugit de mână cu Erinia până la Palatul CFR, aflat încă în construcţie, şi m‑am înghesuit cu alte câteva sute de oameni, ca într‑o etuvă, în subsolurile cu stâlpii de beton dezveliţi şi toată armătura la vedere. Exploziile bombelor erau asurzitoare. Cred că toată masa aia de oameni devenise un singur animal inform şi lipsit de creier, un fel de gelatină care râgâia, voma, plângea, se ruga, se băşea, urina şi‑şi ţinea fecalele în chiloţii proprii, dacă avea norocul ca produsele respective să fie în stare solidă, că, dacă se înmuiau de frică sau de căldura umană, curgeau pe picioare şi mirosul te sufoca. Nu mă mira nici că Lina, în loc să stea cu noi la adăpost, cutreiera Piaţa Matache după o bucată de mălai şi un pepene. Eu de‑abia mai suportam duhoarea care venea din subţiorile şi de sub fusta Eriniei şi mă gândeam cum s‑ar fi apropiat de ea acum prof. dr. Sterian, cu ce ochi, cu ce nări, cu ce degete, Somitatea. Mă simt uşurat. De durere nu scapi decât dacă o scuipi în faţă, spune Sam cu vocea lui Levy după ce a pierdut tot.

1. 35-39

Ultima dată l‑am văzut în talcioc. Purta un trenci lung, ros la mâneci şi era nebărbierit. Arăta bătrân şi complet absent la agitaţia din jur. Mi‑a spus, în treacăt, că e şomer şi a ieşit să‑şi caute o lampă de gaz, fiindcă nu mai are cu ce să‑şi plătească lumina. Aş fi vrut să‑i dau ceva bani, dar nu puteam scăpa de imaginea acelui bărbat tânăr în maioul negru, mulat pe pectoralii bombaţi, pe picioarele neverosimil de lungi: condorul cu capul ras care şi‑a înfipt clonţul în lună, fiindcă se recunoscuse în ea. Continuam să fiu copilul adormit pe fâşia de nisip care ar fi vrut să nu se mai trezească… Ne‑am suit în troleibuz şi am coborât la Izvorul Rece să luăm o gustare înainte de masă. Îi cunoşteam gusturile. Am comandat un platou de batog şi lacherdă. Şi o sticlă de Burgunder, a adăugat Leo. Ospătarul a făcut ochii mari. Atunci, fetească regală. Regală n‑avem. Atunci „proletară“. Am râs toţi trei. La începutul anilor ’60 răsfăţul nu ne fusese încă interzis cu desăvârşire. Îmi permiteam. Când ne‑am întors în ţară, pe mine m‑au primit la Operă. N‑aveam decât 25 de ani. Când a văzut sticla cu lichidul galben ca alama, lui Leo i s‑au aprins ochii. A cerut imediat două sifoane şi i‑a spus ospătarului că‑şi pregăteşte singur şpriţul. Mi‑a vorbit tot timpul de Jack London şi de Hemingway. „N‑am înţeles sinucigaşii niciodată, cred că nicio boală incurabilă, nici moartea unui om foarte apropiat, a mamei, chiar a copilului, pierderea vederii sau, şi mai groaznic, să fii tânăr şi îndrăgostit şi să te pomeneşti brusc fără penis… îţi aminteşti eroul din Fiesta, nimic nu m‑ar determina să mă sinucid decât starea de legumă, când simţi cum te usuci, cum ţi se scurge orice vlagă, orice poftă, că nu mai exişti pentru nimic, 118 fiindcă tu însuţi nu mai eşti nimic şi nu mai vrei, înţelegi? Cum să înţelegi?!!! Iartă‑mă Lucy plătesc ştiu că plătesc, repeta, am plătit tot timpul la Breaza aveau ai mei o vilă mergeam vara în fundul curţii curgea o gârliţă fugăream două găini una albă alta neagră mă gândeam noaptea în pat pe care o s‑o taie prima au tăiat‑o pe aia albă mi‑am vârât‑o sub cămaşă aşa fără cap când a ieşit Sica din bucătărie şi‑am aruncat‑o în gârlă printre mortăciunile care se descompuneau n‑ai cum să înţelegi le botezasem găina albă era Scott aia neagră Amundsen îşi savura victoria mânca bojoci de câine era târtiţa favorită a tuturor cocoşilor nu puteam să‑l mănânc pe Scott înţelegi? nu înţelegi nu puteam să‑mi mănânc bunătatea borăsc uite şi‑acum îmi vine să borăsc ce să fac cu bunătăţile astea luaţi‑le de‑aici pute a hoit fata aia moartă cum i‑am înfipt‑o în gaură se închegase sângele picioarele ei reci ciorapii albi trei sferturi Trebuie să trăieşti! urla. Trebuie să trăieşti! Îi curgeau balele în colţurile gurii. Lumea se uita la noi. Linişteşte‑te, Leo, sunt eu, Lonko, sunt cu tine, sigur că trăieşti. Nu te mai las singur. Uite, bea puţină apă. Plătesc şi mergem vizavi, în grădiniţa Rosetti, să‑mi povesteşti, Leo îşi mişca buzele fără cuvinte. Omule, ce s‑a întâmplat cu tine, ce ţi‑au făcut mizerabilii? toţi şi la răsărit şi la apus, mi‑a mai rămas, miazăzi şi miazănoapte curând curând. Îi tremurau mâinile, îi tremura bărbia. Lucy iartă‑mă am fugit de ei de amândoi Lucy prin spitale cu mintea dusă Sam o tărtăcuţă mică zbârcită ca tigvele alea vinete îmbălsămate cu curara ale indigenilor atârnate de palmieri am fugit de găinile albe de fetele moarte de fetele rase în cap. Haide, te rog, linişteşte‑te, îi spuneam. Plata, vă rog. Chelnerul se uita prostit la noi. Să vă comand un taxi? Nu, lăsaţi, mă descurc. Îl ţineam strâns de braţ. Leo se‑mpiedică de prag. Morţii mă‑sii care mă‑sii că nici Erinia nu mai e singura care a ştiut că sunt bun fiindcă eu am crezut mereu că găina neagră e Amundsen şi mă luam după ea ca după o busolă să înving mi‑am pierdut 119 busola înţelegi nu sunt nici Scott nici Amundsen mi‑au pus la toate intrările şi ieşirile o centură de castitate. Hai, fii cuminte, încearcă să‑ţi aminteşti, ce s‑a întâmplat cu tine, ce ţi‑au făcut? Încercam să‑l liniştesc. Olguţa era cea mai bună trebuia s‑o scot de la ansamblu o vedeam la Operă era mai bună ca Josephina sau ca Violett, chiar şi ca Ileana Simo ca merii ca perii în mijlocul verii cu Oleg cu Stere cu Bazaca cu Gabriel dacă ar mai fi fost Romanovski era şi el o găină albă Penescu Liciu afară afară la gârliţă. Bine, dar eram eu. Nu m‑ai căutat niciodată, îi spuneam Nu‑s cerşetorul tău. Te‑am uitat v‑am uitat pe toţi la Văcăreşti la Periprava la Poarta Albă nu mai văd decât unghii smulse căcat vârât pe gât dinţi sparţi şi bulanul îndesat în gaură până‑n rărunchi când venea gardianul îi auzeam cheile pe coridor să‑mi deschidă centura de castitate. Ce tot spui acolo? La Poarta Albă ei singuri m‑au dus ea n‑avea centură de castitate ăştia n‑au niciunul centură de castitate sunt găini negre dar Erinia nu ştiu Erinia a fost o externată mereu dincolo de poartă eu nu eu nu Olguţa a vrut şi moarta a vrut că nici ea n‑avea centură de castitate de‑asta intram în ele ca‑n brânză mă bălăceam ca‑n gârliţă unde încet găinile albe se descompun. Cum ai ajuns acolo, omule? Ce tot bolboroseşti? Hai să luăm un taxi şi te duc la mine. Nu nu. S‑a smuls de la braţul meu. Ne urmăresc, striga…

Pag. 117-119

Harald și luna verde, Polirom, 2014