Vara trecută, Nora Iuga a petrecut două luni la Berlin, beneficiară a unei burse oferite de Literaturhaus, reputat spaţiu de întîlniri, lecturi publice şi de rezidenţă pentru scriitori-invitaţi. Adresa de acolo, Fasanenstraße 23, a devenit titlul însemnărilor sale zilnice, care fac materia celei mai recente cărţi a Norei Iuga. Subtitlul explicitează: O vară la Berlin.
E un jurnal aşa-zicînd „focalizat”, ţinut pe o perioadă precis delimitată, ca unul „de bord”, consemnat de călător atît cît durează aventura pe mări şi oceane. Şi e limpede că a fost scris pentru a fi publicat imediat, ca mărturie a unei experienţe, a celor două luni petrecute în străinătate, într-o mare capitală occidentală („În timp ce scriu mă gîndesc la cititorul meu. O să-i placă? O să-l intereseze?” […] La plecarea spre casă, Fasanenstraße 23 era gata. O carte subţire şi sinceră despre O vară la Berlin.
În paginile ei le regăsim nedisimulate pe poeta şi pe prozatoarea Nora Iuga. De la Inima ca un pumn de boxeur (1983) încoace, mai ales o dată cu „jurnalul de bucătărie” din Piaţa cerului (1986), poeta puţintel suprarealistă, puţintel onirică din a doua parte a anilor ’60 şi din anii ’70 şi-a descoperit maniera personală: notaţia directă, economicoasă, prozaizantă, dar decupată oarecum fantezist, cu mici imagini suspendate în vers, cînd „cochete”, graţioase, cînd crude, neorealiste, şocante. Romanele sale biografice, Săpunul lui Leopold Bloom (1993) şi Sexagenara şi tînărul (2000), au ieşit firesc din transpoziţia acelei formule, a acelui mod de percepţie a realităţii cotidiene, în scriitura narativă propriu-zisă, cu excelente rezultate, cele două cărţi numărîndu-se printre vîrfurile româneşti ale genului la finele secolului XX. Autoarea s-a lăsat acolo contaminată şi de stilistica prozei germane şi austriece a ultimelor decenii, din care a tradus în anii ’80-’90: notaţie alertă, cu apetit pentru concret, pentru percepţia senzorială a lumii, sintaxă simplă, nervoasă, propoziţii scurte, fără ocoluri, fără subordonate. […] Avansînd în atare direcţie, Nora Iuga a reuşit să se menţină prin scrisul său în actualitatea vie a literaturii române. O autoare care, avînd în urmă o carieră de aproape patru decenii, e capabilă în continuare de surprize. Cum precedenta carte, descriere a relaţiei dintre femeia la senectute şi un bărbat tînăr, fusese.
Surpriza din jurnalul sau berlinez este aceea a unei idile platonice cu un bărbat misterios. După primele pagini, ai crede că vor urma notaţii zilnice obişnuite, creionate în stilul cunoscut din celelalte cărţi. Ajunsă la Berlin, Nora Iuga se adaptează instantaneu, are mici euforii în atmosfera oraşului, se simte pe aceeaşi lungime de undă. Priveşte în jur şi notează: chipuri, gesturi, vitrine, detalii, pete de culoare. Se întîlneşte sau vorbeşte des la telefon cu prietenii de acolo, originari din România, precum Ernest Wichner, Oskar Pastior, Pipi Csejka şi Gerhardt Csejka jr., Herta Müller (şi ea într-un sejur berlinez), Ingrid Băltăgescu, Dana Ranga (unii dintre ei prinşi în jurnal doar cu prenumele), apoi cu Mircea Cărtărescu şi Ioana Nicolaie, aflaţi acolo tot ca bursieri, pentru o perioadă mai îndelungată. Participă – apoi – la lecturi de poezie. […] Aura irizată care-l învăluie pe bărbatul întîlnit acolo, la Berlin, face din el un personaj la limita dintre real şi imaginar: pare cînd închipuit, o proiecţie delicată a autoarei („l-am cunoscut întîmplător, în S-Bahnul care mergea spre Friedrichstraße Bahnhof sau la oficiul de informaţii de la Zoo sau la poşta de pe Budapeststraße, cred că l-am cunoscut în mai multe locuri deodată”; „Cred că e pictor, aşa m-a lăsat să înţeleg”; „Eşti un om fără vîrstă, îi spun” ş.a.m.d.), cînd foarte real: se întîlnesc în oraş, într-un parc, în localuri discrete, mereu cu cîte un pahar de vin în faţă, el îi spune că s-a născut lîngă Hanovra, că are o soră, că n-a fost niciodată căsătorit. […]
E o bună descriere: jurnalul compus de autoare ca „exerciţiu (auto)impus” în cele două luni petrecute la Literaturhaus Berlin s-a preschimbat pe parcurs în romanul misterioasei iubiri a distinsei doamne. Din fotografia reprodusă pe prima coperta, ea ne zîmbeşte uşor-copilăroasă, mascîndu-şi stîngaci vulnerabilitatea. În faţa căreia triumfă – aici şi peste tot în cărţile ei recente – prin curajul mărturisirii în scris. Prin „teribila terapie” – cum îi spune – a literaturii…
Observator cultural, nr. 79, 28.08-3.09. 2001
