O problemă de situare în istoria literară a ultimelor decenii pare să fie constanţa în receptarea operei Norei Iuga. Critica a remarcat discreţia care o învăluie. Nu e vorba despre discreţia discursului poetic în sine, cît mai ales despre discreţia poetei care nu s-a afiliat manifest nici unei generaţii. Legăturile cu generaţia ’60, căreia poeta i-ar aparţine biologic, există, dar sînt contracarate de cîteva trăsături care o singularizează în mod evident. Pe de-o parte, structura unei personalităţi care nu poate fi prinsă cu uşurinţă în schemele nici unui model de insurgenţă colectivă. O fotografie de tinereţe ne arată figura de neuitat a unei doamne de o senzualitate voluntară împletită splendid cu cea mai rafinată intelectualitate şi pe care cu greu ne-o putem închipui în postura poetei de cafenea. Nora Iuga a rămas neschimbată pînă azi. Pe de altă parte, e vorba despre o multiculturalitate de tip Mircea Ivănescu, o frînă în plus în calea entuziasmului clasarii: Nora Iuga este o germanistă de prestigiu, traducînd constant opere pe cît de importante, pe atît de dificile (Eumeswil de Ernst Junger, Toba de tinichea de Günter Grass, patru romane de Herta Müller, dintre care două cu interdicție de publicare, mai multe texte de E.T.A. Hoffmann, Knut Hamsun, August Strindberg şi Friedrich Nietzsche).
Semnificativă pentru acest statut singular, care are dezavantajele, dar mai ales avantajele lui, este o confesiune a autoarei din 1986: „Cu cît îmbătrînesc, regret tot mai mult că nu mi-am cunoscut generaţia. M-am căsătorit cu un bărbat mai tînăr ca mine, am debutat la treizeci şi șapte de ani alături de poeţi de douăzeci şi cinci. […] Deşi jumătate din tinereţe mi s-a şters din creier şi din simţuri, mi-a rămas o privire ca un microscop miraculos prin care disting încă splendoarea inconştienţei, măreţia curajului, virtuţile nebuniei. De aceea mă însoţesc de fiecare dată cu noii veniţi”. […]Aici pare să fie cheia simpatiei autentice pe care o trezeşte deopotrivă opera şi persoana Norei Iuga în ochii noilor veniţi. Nici urmă din orgoliul bătrînicios al celor care vor să impună azi cu obsţinatie adevărul propriei lor tinereţi ca pe unul valabil pentru totdeauna, pentru că Nora Iuga nu este din familia artiştilor care s-au oprit la un singur adevăr, acela coincident cu apogeul biologic. De aceea te poţi îndrăgosti de Nora Iuga astăzi la fel de total ca înainte. […] Antologia poetică (căreia îi putem accepta cu greu titulatura antipatică de ediţie definitivă), apărută anul acesta la Editura Vinea în condiţii grafice excelente, cuprinde poezii din toate cele zece volume de pînă acum împreună cu un grupaj inedit.
Acesta din urmă, cu care se deschide volumul, se numeşte Autobuzul cu cocoşaţi, iar poemele au ca personaj un fel de „mopete“ cu care împarte deopotrivă minuscula iniţială şi statutul de ubicuitate. Toate poemele conţin în titlu numele lui „sam“, o entitate delicat masculinizată a cărei trecere şi petrecere acoperă un parcurs existenţial complet. […] Poemele cu sam pot fi văzute ca o esenţializare a poeziei Norei Iuga din volumele apărute în cei douăzeci de ani parcurşi de la debutul său editorial din 1968 şi pînă la Spitalul manechinelor din 1998. Cu grafia lor austeră şi simplificată la maxim, cu expresia strînsă, minim ornamentată, cu artificiul masculinizării afişate şi cu tematica lor complexă, aceste versuri despre care nu ştim exact cînd au fost scrise, dar le bănuim recente, sînt un fel de prefaţă poetică la antologia propriu-zisă.[…]
O serie întreagă de cuvinte-cheie au fost pronunţate de-a lungul timpului despre volumele poetei, fiecare dintre ele putînd fi susţinute de versurile în sine: suprarealism, textualism, influenţe rimbaldiene, directeţe, domesticitate transfigurată, nefeminitate, luciditate, inteligenţă. Nici unul dintre ele nu epuizează şi nu caracterizează definitiv un material poetic prin excelenţă versatil. O lectură a poemelor adunate în această antologie are avantajul de a oferi viziunea concentrată a unui întreg parcurs de creaţie. Trăsătura care poate fi considerată constantă este calitatea de a poetiza cu aceeaşi fineţe intelectuală orice material, de extracţie oricît de umilă şi de a atinge marile teme într-un fel evanescent, fără a le numi pompos – cum se întîmpla deseori în poezia generaţiei ’60 – dar şi fără a le ocoli.
Observator cultural, nr. 29, septembrie 2000
