Sunt poeţi care de la debut se arată „însetaţi de real”, precum Marius Robescu şi Mircea Ivănescu, la care se adugă Nora Iuga. Se pare că debutul întârziat domoleşte apetitul metafizic, îndreptând atenţia asupra existenţei nemijlocite şi salvând discursul poetic de dinţii de şoarece ai retoricii. Şi Mircea Ivănescu şi Nora Iuga au debutat în anul de graţie 1968 (cel mai fast an în perimetrul debuturilor poeziei postbelice) la vârsta matură de 37 de ani.
Deşi Nora Iuga a publicat destule volume pe parcursul a peste treizeci de ani şi deşi discursul ei poetic nu s-a schimbat în esenţă, proiectând profilul ferm al unei personalităţi compacte, care n-a dezertat niciodată de la intransigenţa şi fervoarea interioară iniţiale, prezenţa sa a fost practic insesizabilă ca reacţie receptivă din partea criticii. În ultimele volume apărute, pline de vervă şi prospeţime, Nora Iuga renunţă definitiv la orice fard retoric şi se autolivrează total, crispată de emoţia existenţei „neîmplinite”, în toată fragilitatea tragică a fiinţei de sânge, condiţionate bio(onto)logic. De la oximoronicul spital al amorului al năstruşnicului Anton Pann, nici acesta atât de optimizant pe cât ar părea, se optează curajos pentru Spitalul manechinelor, cel mai ingrat topos, de două ori textualizant; mai întâi, oricât ne-am autoexorciza teama, „spitalul” e o antecameră premonitorie înainte de ultimul popas şi, în al doilea rând, „manechinele”, chiar spitalizate, nu au viaţă, sunt doar nişte fantoşe ale existenţei. Deşi, ca una ce a fost debutată de Miron Radu Paraschivescu, nu se poate spune că-i lipseşte spiritul autoironic, Nora Iuga are capacitatea rară de a se scruta pe sine cu un umor macabru relaxant. Cu anxietate cochetă, poeta vizionează gândul periculos al intrării în celălalt spaţiu, adică „în locuinţa noastră personală”; „e greu de aflat când anume şi unde/intrăm în locuinţa noastră personală/se spune că nimeni nu moare neîmplinit/dar poate că viaţa nu-i decât parfumul/străinei frumoase care a trecut/ sau doar aţâţătorul filat al cărţilor/când ultima figură e de altă culoare” (s.n.). Se aproximează hazardul iniţial şi se „aţâţă” împlinirea prin subtile tatonări scripturale, prin tot felul de fandări quasi-sentimentale, care au rostul de a excita/incita/înteţi această „viaţă” care „este prea comestibilă”. Poeta explorează cu energie virilă „pivniţa trupului”, se grăbeşte febril, „nu vrea să aştepte să se aşeze drojdia”, participă la „sfâşierea realităţii”, se „refugiază în creier”, deşi „creierul sângerează”, dar stoarce cu o cruzime dură, masochistă, ultimele pulsiuni de trăire ale trupului vlăguit, pentru a provoca „orgasmul” poetic. Atunci când poezia a rămas ultima „terapie de şoc” prin care se accelerează ritmul vital şi face să crească „inteligenţa sexului” („eu tot te aduc fără să ştii/în această hârtie neruşinată/fiecare poem e un viol/fiecare ficţiune e refugiul unui masochist/de unde nevoia asta/de inteligenţă a sexului/de unde atâtea curbe insinuante/în sângele ciclic…”), Nora Iuga „povesteşte” „totul scurt”, înfrigurată de spaima „neîmplinirii”, încordată de frica senzaţiei netrăite, mânjită de „spermă”, de membrana matricială a naşterii însângerate şi simte cum „întinereşte pe zi ce trece”, scurtând distanţa dintre actul poetic şi real, într-o încleştare continuă cu fragilitatea propriului corp şi a propriului spirit, care pot fi dominate şi înfrânte doar prin eviscerarea pe viu, fără anesteziile nocive ale retoricii. Ca şi alte mari poete, Nora Iuga îşi croieşte ţesătura strânsă, aspră, intransigentă, coercitivă a unei poetici bărbăteşti, care, „cu creier de fier”, „pune botniţe lucrurilor”, „ucide dragostea”, „şterge numerele”, abolind realul şi mutându-l în textul devorator. Cu această perspectivă postmodernă, până şi pisica e un animal textual, întrucât îşi „acoperă”, îşi „şterge” urma excrementală, cea mai concretă dovadă a propriei existenţe. Precum Sylvia Plath, şi Nora Iuga îşi investighează „manechinele”, „escaladând zidul morţii” în căutarea agonizantă a acestor urme autentice ale existenţei proprii, care să anihileze „lăcomia asta de aparenţe”. Încordarea în existenţă, investigarea corpului într-un spasm juisant încă viu, înteţirea în act a simţurilor, iată operaţii poetice/existenţiale probate cu luciditate extremală, culegându-se cu grijă lacaniană „toate deşeurile” şi admirându-se sobru „strălucirea stinsă a şpanului” vieţii noastre cea de toate zilele. În acest „exerciţiu spiritual” care este „viaţa mea”, demoniacul („iadul e chiar aici/învârtindu-şi elicea prin aer”) se insinuează familial, în cotidian prin acel zvâcnet al fiarei ce se alintă tandru în creierul nostru, trăind viu în vâlva nimicurilor ce animă foşnetul de zvonuri vitale într-o aşteptare banală a nimicului ce ne roade.
Faţă de volumele anterioare, în ultimele apariţii se observă scrâşnirea unei siguranţe metalice a expresiei directe ca o întărire a cruzimii discursului poetic din ce în ce mai profund, prin insinuarea puternică a unui striu tragic care iluminează îngândurarea dureroasă, instituită ca un linţoliu peste relieful alpin al discursului. Spunerea devine extraordinară prin directeţe şi esenţializare; între instanţa elocutorie şi receptor vibrează un fir de înaltă tensiune încărcat cu un nimicitor curent poetic, un fel de undă magnetică de şoc, imobilizând orgolii deşarte şi gusturi tembele. Implicarea în discursul acesta înseamnă un act cu dublă răsfrângere – sacrificială şi sacrilegială – („am luat pe tălpi/urmele animalelor şi le-am folosit/acum pe butucul de jertfă”) ce exclude orice şovăială sau laşitate. La orizontul scriiturii, în mod cu totul excepţional nu mai planează protuberanţa tumorală a niciunui complex fizic sau metafizic. Poezia autentică este adâncă şi înfricoşătoare, iar lectura pervers-curajoasă se transformă într-un plonjon sinucigaş în străfundurile freudiene ale propriului nostru eu libidinos. Nora Iuga ne învaţă să „dactilografiem” existenţa noastră din „spitalul manechinelor”, când inima e dură „ca un pumn de boxeur”. Autoarea acestor versuri extremale, cu inflexiune orfică redobândită („întineresc pe zi ce trece/cum se apropie lebăda de cântec/acolo unde se deschid picioarele femeii/acolo unde păstorul a tăiat un miel/se-ntinde pajiştea unei tăceri/mai mari ca bucuria”) este o voce inconfundabilă în contextul poetic contemporan.
O panoramă critică e poeziei româneşti din secolul al XX-lea, Editura Pontica, 2007
