Dilema Veche, nr. 163 / 23-29 martie 2007
Triumful târziu al Norei Iuga
Mircea Cărtărescu
Era foarte greu sa ajungi la Nora. Luai un troleibuz care te plimba, clătinându-se, pe sinistrele străzi neluminate ale Bucureștiului din anii ’80. După vreo oră de călătorit prin amurgul de iarnă înghețat, timp în care treceai pe lângă magazine cu vitrinele complet goale, pe lângă chioșcuri de tablă ruginită, pe lângă grupuri de câini înfometați, erai scuipat deodată într-un loc fără speranță, îndepărtat și pustiu, dominat de o fabrică de ciment cenușie. Erai la capătul lumii. În depărtare se zăreau, profilate pe cerul galben murdar, siluetele blocurilor muncitorești, cu balcoanele pline de rufe înghețate, întinse pe sîrme la uscat. Urmai apoi un drum labirintic printre blocurile identice, depresive, numerotate absurd, ca într-o antiutopie. Teama și dezolarea creșteau în tine cu forța unei psihoze, tresăreai la fiecare pas, la fiecare mârâit de animal pripășit prin canale, și, când în fine ajungeai, aveai sentimentul poetului florentin care, din bolgiile Infernului, zărea deodată stelele.
În apartament totul era diferit. Erau pereți de cărți, erau obiecte de artă, erau Nora și George Almosnino, soțul ei, era o cafea fierbinte. Erau și alți prieteni pasionați de literatură. Venea adesea la întrunirile noastre și vecina lor de cartier, neuitata Mariana Marin, care a trăit și a murit ca o poetă adevărată. Într-o clipă uitam cu toții de nenorocirea de afară, de dictatură, de frig și foame, de eterna amenințare a Securității, și ne așterneam la nesfârșite discuții culturale. Trăiam cu toții în poezie, într-o atmosferă de libertate interioară pe care azi, când suntem cu adevărat liberi, n-o mai găsești nicăieri. Discutam cu pasiune ultimele cărți citite, adesea transformam întâlnirile în adevărate cercuri literare, și aș spune că, pentru câteva ore, eram deplin fericiți, deplin eliberați de teribilele vremuri în care ne fusese dat să trăim. Așa am supraviețuit pe atunci, noi, autorii români: transformându-ne locuințele în Arce ale lui Noe culturale, mergând de la un prieten la altul cu poemele, cu ideile și speranțele noastre.
Nora era pe atunci o prezență pe cât de discretă, pe atât de puternică. Noi, poeții tineri, o citeam cu pasiune. Știam cât de mult suferise pentru ideile ei literare. Cu un deceniu în urmă fusese asociată mișcării onirice, care încercase să reînvie suprarealismul în literatura română. Când grupul oniric a fost desființat ca subversiv, cărțile Norei au fost interzise și poeta n-a mai putut publica, timp de aproape un deceniu. Așa încât trebuise să redebuteze în jurul lui 1980, în același timp în care o noua generație de poeți, din care făceam și eu parte, încerca să schimbe fața acestei arte, s-o modernizeze și s-o scoată complet de sub controlul puterii comuniste. Nora Iuga era „de-a noastră“, în ciuda diferenței de generație biologică, și de fapt chiar aici stă secretul acestei minunate poete; în puterea ei, ca femeie și ca scriitoare, de a rămâne mereu tânără, mereu pe aceeași lungime de undă cu valurile succesive ale poeziei românești. Chiar și azi, cei mai tineri poeți o consideră tot „de-a lor“. Îmi amintesc cu ce bucurie am citit cărțile „optzeciste“ ale Norei, scrise cot la cot cu tinerii poeți de atunci și totuși diferite în substanță: Opinii despre durere și Inima ca un pumn de boxeur. Găseam în această poezie un punct de sprijin în nevoia organică a fiecărei generații de a găsi – și la nevoie de a inventa – precursori. Fiecare poem de aici era un mic palat al fricii, al unei nebunii lucide și inspirate, în stare să ilumineze gesturile și obiectele unei vieți derizorii. Fiecare țipa cu propria voce, opunîndu-se disperat lipsei de speranță a lumii exterioare. Erau greu de imaginat poeme mai libere, mai sfidătoare, mai rafinate estetic în contextul imbecilității primitive a „directivelor“ artei oficiale. Expresionismul lor, dezabuzarea și, mai presus de orice, independența lor față de orice standarde și orice mode le făceau extrem de atrăgatoare pentru noi, cei care abia începeam să respirăm aerul tare și amețitor al poeziei.
Era a doua viață poetică a Norei, după ce prima fusese brutal întreruptă după Captivitatea cercului, volumul ei interzis de cenzură în 1970. Fără-ndoială, în anii ’80 Nora n-a fost o poetă foarte vizibilă pentru literatura mainstream. Ca mulți alți poeți ai anilor ’70, ca Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Angela Marinescu sau Florin Mugur, ea s-a aflat într-un con de umbră ce s-a dovedit mult mai fertil decât lumina succesului, care ofilește tot ce atinge. A fost o poetă underground, despre care știau puțini, și sunt cu atât mai mândru că, în acea epocă sinistră, am ajuns să ne cunoaștem, ca oameni și ca autori, și să împărtășim dragostea pură, dezinteresată pentru poezie.
Puțini și-ar fi închipuit însă, în acea vreme, că Nora Iuga avea să trăiască foarte curând o a treia viață în literatură, de departe cea mai strălucitoare, abia după ce, odată cu schimbarea de regim politic din România, literatura s-a liberalizat și orice cenzură a dispărut. Pe când majoritatea scriitorilor români consacrați înainte de 1989 (anul Revoluției române) s-au arătat total dezorientați de dispariția „dușmanului comun“ și de noul context al capitalismului sălbatic specific Estului, încât mulți n-au mai putut scrie aproape nimic, Nora Iuga a dovedit, dimpotrivă, resurse vitale și artistice cu totul ieșite din comun. De cincisprezece ani, ea este unul dintre cele mai active personaje ale scenei literare românești, având parcă darul ubicuității, ca și vocația mecenatului afectiv față de cei tineri. Am auzit-o citind, în diverse ocazii, cu vocea ei de o profunzime aparte, inconfundabilă, din textele proprii, am întâlnit-o foarte adesea în spațiul german, unde a fost beneficiara mai multor burse pentru traduceri, am zărit-o la târgurile de carte bucureștene. Ultima oară am întâlnit-o în trenul de Viena, însoțită de câțiva dintre cei mai promițători poeți tineri români, pe care-i selectase ea însăși pentru o serie de lecturi în marea capitala a Europei Centrale.
Traducătoarea Nora Iuga a devenit repede, în noul context, o instituție, o punte de legătură între valorile spațiului german ți ale celui românesc. Îi datorăm prezența în limba română a unor autori de azi de talia regretatului Oskar Pastior, Hertei Müller, a Aglajei Veteranyi, a lui Rolf Bossert și Ernest Wichner, ca sa nu mai vorbim de laureații Nobel Günter Grass și Elfriede Jelinek sau clasicii Hoffmann și Celan.
Vizibilitatea poetei în anii ’90 și până azi a crescut tot mai mult. Nora Iuga e un exemplu rar și fericit de autor care scrie din ce în ce mai bine, care și-a câștigat greu, dar temeinic reputația literară. La începutul noului deceniu a publicat un mic roman, Săpunul lui Leopold Bloom, care mi-a atras atenția prin ceea ce avea să rămână caracteristica prozei autoarei: caracterul deschis, de o sinceritate frapantă, a textului, minuția joyceană a descrierilor, stilul intuitiv, necăutat, departe de orice teatralitate a efectelor stilistice. Aveam să regăsesc prospețimea de aici în scrieri mai recente, ca romanul erotic, intens și delicat totodată, Sexagenara și tânărul, construit pe tema din Aimez-vous Brahms?, și în tulburătoarea Lebăda cu două intrări. Proza Norei Iuga este o precursoare a tendinței erotice tot mai pronunțate din literatura română de azi. Ea reușește o detabuizare radicală a sexului, evitând însă, cu mult instinct artistic, capcana obscenității în care cad azi unii dintre tinerii autori.
Poezia Norei transpusă în limba germană de Ernest Wichner, este destul de dificil de definit, pentru că ea se află la confluența mai multor direcții din poezia contemporană, fără să fie tributară până la capăt nici uneia. Formula ei e mai vizibilă în ultimele volume, Capricii periculoase, Spitalul manechinelor și Autobuzul cu cocoșați, în care poezia se așază într-o paradoxală clasicitate total anticlasicistă. E ușor de observat, de la prima lectură, caracterul ei ne-sentimental și ne-„feminin“. Nici un fel de dulcegării, nici un fel de cârje ajutătoare pentru cititor. Fiecare poem e o statuie enigmatică, așezată într-o piață pustie. Dar o statuie a unei zeități crude, care cere ofrande fără compromis: „ce întâmplare seara / să beau din paharul tău / și să-ți ghicesc gândurile // ce întâmplare dimineața / să-mi tai cu ochii închiși unghiile / cu degete cu tot“. Voluptatea care străbate din toate textele e cea a trăirii cu intensitatea nebunească din Proverbele infernului de Blake, o intensitate masochistă care nu mai distinge între plăcere și suferința vie: „ascult sonata lunii / și îmi înfig în palmă un cui / să simt ce a simțit Isus / atunci dispare frumusețea din ureche / și se întoarce înzecită în carnea mea“. E aici o punere în abis a poeziei Norei Iuga, care pendulează nesfârșit între artistic și visceral, îmbinându-le până la urmă în geometria pură a unei rostiri minimale.
O altă trăsătură e cea biografică și confesivă, exacerbată în poezia de dragoste din Spitalul manechinelor. Aici poeta abandonează corelativele obiective, despre care vorbea Eliot, pentru o subiectivitate dureroasă, asumată pînă în ultima fibră. Neobișnuit pentru poezia ei, textele devin lungi, dramatizate, limbajul capătă crudități și sfâșieri, o exasperare crepusculară înlocuiește ermetismul de altădată: „ah, poezie / terapie de șoc / când nu mai ajută nimic“. Obiectele enigmatice sunt aici înlocuite de cuvinte care-ar vrea să capete trup și să iubească: „aș fi vrut să fac o perversitate / să-mi deșert cuvintele în urechea unui bărbat / până la orgasm“. Voluptatea activă, dominatoare, de a „ejacula“ poezie, o situează pe Nora Iuga în seria poetelor „virile“, antilirice, serie dominantă de două decenii încoace în poezia feminină românească.
Dar, dincolo de toate academismele acestor clasificări, Nora rămâne Nora, un personaj, o emblemă vie. Câți dintre noi avem, la vârsta noastră de acum, energia și optimismul ei? Câți dintre noi suntem iubiți și citiți de toate generațiile? Câți am avut generozitatea de a ajuta promoții întregi de tineri, de a trăi și scrie cot la cot cu ei, cu optzeciștii, cu nouăzeciștii și cu douămiiștii deopotrivă, căutând și găsind talentul oriunde s-ar afla, în stele sau în mocirlă? Și mai ales: în această epocă în care civilizația cărții pare subminată din toate părțile de cea a banului și-a tehnologiei, câți dintre noi ducem mai departe mitul sublim-ridicol al poeziei, cu credința simplă și devotată a Norei?
Am străbătut, în douăzeci și cinci de ani dedicați scrisului, un drum lung din ghetoul muncitoresc bucureștean în care m-am născut până în minunea barocă a castelului Solitude, de lângă Stuttgart, unde scriu aceste rânduri. Pe o parte din acest drum Nora mi-a fost prietenă dragă și model artistic. Triumful ei târziu în poezie și-n viață, după o lungă obscuritate fără compromisuri, este triumful dedicației pentru o artă ce a agonizat întotdeauna, o artă pentru puțini și din ce în ce mai puțini, dar care-a fost întreținuta vie, în toate epocile, de oameni ca Nora Iuga.
(postfața antologiei Gefährliche Launen, apărută la Editura Klett-Cotta, martie 2007)
