Un milion de gînduri îmi vin în minte cînd vreau să scriu despre cum am prins eu drag de Nora în cei 15 ani de cînd ne cunoaștem. Deși nu am posibilitățile tehnice să transcriu toate aceste gînduri, și nici un volum cu o mie de pagini care să le conțină, fac totuși un rezumat. Știu că acestea sînt lucruri despre care e aproape imposibil să vorbești în public fără să fii exagerat și chiar patetic, dar cred că anumite lucruri e bine să le împărtășim, pentru că exercițiul admirației e unul benefic și pentru autocunoaștere.
O știu de 15 ani. I-am citit aproape toate cărțile de proză, poezie și eseu, bașca interviurile și blogul. Prima carte citită a fost Autobuzul cu cocoșați cînd eram în clasa a 9-a. Nu am înțeles mare lucru, dar anumite versuri m-au hipnotizat. Apoi am citit Inima ca un pumn de boxeur de la Vinea, o comoară rară ce nu se găsea pe piață, noroc că a fost recent re-editată. Și după cartea asta am fost complet sedusă și am început să înțeleg. A urmat apoi romanul – Sexagenara și tînărul, o lectură irezistibilă. Și apoi toate celelalte, mereu uimită de cîte moduri de scris pot încăpea într-o singură mînă. Am petrecut ore-n șir în discuții la telefon, sau în vizite de cîte o zi întreagă în sufrageria ei, pe canapea. Am simțit-o mereu ca pe o soră, cu care pot vorbi absolut orice. Sentimentul ăla de libertate și ușurare pe care îl am în preajma ei e unic. Cu ea nu m-am simțit niciodată nici jenată, nici stingherită de propriile îndoieli, cu ea am vorbit și în momentele nebune cînd inima îmi pompa numai fericire, și în momentele în care plîngeam de sărea cămașa de pe mine. Cînd sufeream nu m-a făcut niciodată să mă simt vinovată că mă vait sau mă pisicesc, iar cînd simțeam fluturi în stomac nu mi-i punea la îndoială. Mă lăsa să fiu eu, nu să mă potrivesc în vreun șablon. Am simțit-o mereu empatică și caldă, chiar și față de greșeli sau excese, gata să asculte, nu să țină lecții. Asta cred că iubesc foarte mult la Nora. Că nu ține lecții, și că povestește mereu întîmplări fantastice, că face asocieri superbe între abstract și concret și le inversează mereu. Că se joacă și că în orice situație își folosește creativitatea ca să modifice realitatea. Asta e Nora. O fîntînă arteziană de creativitate care îmbogățește totul în jur. Ea pe unde trece transformă. Îmi amintesc cum ne-am plimbat pe străzile din jurul Stuttgarter Platz în vara lui 2010 în Berlin. Era magie pură fiecare pas. În 2012 cînd am revenit să locuiesc cîteva luni în Berlin m-am plimbat din nou pe străzile acelea, dar fără Nora erau complet străine. Nu mai aveau acel zumzet, culoare, textură. Cu Nora m-am plimbat prin multe orașe în afară de Berlin – Bruxelles, Bistrița, Leipzig, Sibiu… Am ieșit de multe ori în parcul Titan unde locuiam amîndouă, sau pe malul lacului Cișmigiu, sau la Piața Romană. Am admirat-o mereu pentru că are curajul de a scrie despre orice, în orice moment, și face ca realitatea să i se supună nu se supune ea nici trupului, nici ideologiilor. Poate că asta înseamnă să fii scriitor. Să-ți folosești creativitatea ca vindecare, nu ca scut, nu ca ofrandă zeilor, și nici ca umbrelă, ci ca vindecare-purificare. Și nu se cruță niciodată, se trece prin furcile caudine de una singură, se pune la îndoială și se îmbrățișează la final.
Prima dată am văzut-o pe Nora la cenaclul de la Uniunea Scriitorilor prin 2001 spre iarnă – o doamnă în negru care modera cenaclul, vorbea cald și limpede, și dădea voie tuturor să vorbească. Fără formalisme, fără falsă etichetă. Eram toți așezați pe scauneîn jurul poetului care citea, se crea acea complicitate superbă pe care de atunci o asociez tot timpul cenaclurilor ideale. Atunci am observat prima dată gestul acela al Norei, gestul care o definește de minune, în care e ea toată, de la un capăt la altul – „gestul Nora“ (eu l-am numit așa) în care mi se pare că se regăsește Nora întreagă. Îl face de fiecare dată cînd îi vine o idee, e parcă semnul unui declic al memoriei și al imaginației. Cînd face Nora „gestul Nora“ se dă drumul la fantazare. Îl face uneori spontan și atunci cînd nu e de acord cu ce spui, privește în jos și se gîndește, și parcă face semnul ăsta ca să te liniștească. Nu te va contrazice, dar își va aminti de ceva ce te va contrazice. Își duce degetul arătător peste buze, și îl ține acolo cîteva secunde și privește în jos, apoi în sus. Lasă gîndul parcă să facă o serie de piruete în aer și în timp ce își atinge buzele ușor cu degetul arătător, apoi te privește în ochi și spune. Un gest ca un descîntec făcut cu arătătorul peste buze. După această primă întîlnire a urmat o alta la noi la liceul Eminescu invitată la o lectură de poezie. Cu pălăria ei neagră, chic, expansivă, jucăușă, felină. Și am ieșit la o bere după lectură și apoi am văzut-o pe Nora de dincolo de vitrină și de scenă. Care e la fel ca pe scenă. Dar cu mai multe nuanțe. Cu același deget peste buze, gest pe care am ajuns să îl îndrăgesc atît de mult. Apoi au urmat toate celelalte ieșiri și lecturi ce ne-au legat. Pentru mine tot ce e poezie e legat de Nora. Nu întîmplător în toate cele trei volume de poezie am cîte un motto sau poem dedicat Norei, ca o mărturie a felului în care m-am hrănit din cărțile ei și din viziunea ei despre literatură. Din blîndețea și din sfaturile ei, din spontaneitatea și bucuria ochilor ei cînd e pe scenă și poate să se desfășoare în voie. Nora e pentru mine resursa principală de creativitate, vitalitate și bucurie în literatura română.
