La începutul deceniului șapte, Nora Iuga, prin intermediul „părintelui său spiritual”, Miron Radu Paraschivescu, aderase la grupul oniricilor, din care mai făceau parte Dumitru Țepeneag, Leonid Dimov, Norman Manea, Puși Dinulescu, Emil Brumaru, Daniel Turcea, Virgil Mazilescu ș.a. Un timp, noua mișcare a fost impulsionată de la centru, primind girul PCR-ului, care, după moartea lui Dej, trecea printr-o scurtă perioada de primenire. Intervalul cuprins între anii ’64-’70 a fost unul din cei mai faști pentru literatura română postbelică. Și nu numai pentru literatură, ci pentru întreaga obște românească. Șurubul ideologic a început să se strînga abia după ce N. Ceaușescu, înlăturîndu-i pe cei din vechea garda (Maurer, Bodnăraș, Chivu Stoica, Ștefan Voitec etc.), a reușit să acapareze principalele pîrghii ale puterii. Ședintele cenaclului „Nicolae Labiș”, pe care-l frecventau oniricii, erau prezidate de Eugen Barbu. Miron Radu Paraschivescu veghea și el asupra destinului tinerilor scriitori nonconformiști. Odată cu înghețul ideologic intervenit dupa Tezele de la Mangalia, s-a declansat și prigoana. Oniriștii au fost considerați drept elemente subversive, periculoase pentru stabilitatea societății socialiste în care viețuiau. După 1973, partidul s-a dovedit a fi reticent la tot ce însemna nou în artă. Toți cei care s-au ferit să se înregimenteze au fost marginalizați. Totuși, după scurta perioadă de liberalizare, în ciuda tuturor opreliștilor, literatura română nu s-a mai putut întoarce la dogmatismul anilor ’50. Majoritatea scriitorilor aparținînd generației 70 și a celei care a urmat au refuzat să facă compromisuri. „Cîntarea României” și odele închinate iubitului conducător, cu mici excepții, au fost compuse de scriitori de raftul doi sau trei. Mentalitatea se schimbase. Dacă voiai să-ți păstrezi un anumit statut în breaslă, te fereai să scrii poezii închinate partidului și iubitului său conducător. Oniricii, după cum era de așteptat, au intrat într-un con de umbră. Activitatea lor s-a desfășurat într-un fel de semisamizdat. Boema a constituit și ea o formă de rezistență față de regim. Cenaclul „Nicolae Labiș” din Sala Oglinzilor a fost închis după doi ani și jumătate de activitate. Iar scriitorul Eugen Barbu, rivalul literar al lui Preda, din mentor, s-a transformat în denigrator. Oniricii au continuat să se întîlnească în grupuri restrînse, fie la restaurantul Uniunii, fie la Dimov sau în alte locuri „clandestine”. Deschiderea dosarelor CNSAS-ului ne arată că au fost supravegheați îndeaproape de către fosta Securitate. Unul din locurile de întîlnire a reprezentat-o și plaja de la 2 Mai.
Acolo s-a constituit un adevărat bastion al nonconformiștilor ostili regimului. În perioada estivală, la 2 Mai și Vama Veche veneau artiști de la Cluj, Iași, București, Timișoara și alte orașe universitare. Majoritatea practicau nudismul. Can-can-urile și mica bîrfă constituiau o formă de supraviețuire literară. O lună de descindere pe plajă te fortifica pentru tot restul anului. „La 2 Mai se facea nudism – scrie Nora Iuga. Mergeam dupa ce Tiberiu a împlinit trei ani, în 1965, în perioada «bună» a comunismului. Veneau mulți. Gabriela Adameșteanu, Marius Robescu, Virgil Mazilescu, Nino, bărbatul meu. Foarte mulți”. În categoria celor mulți ar putea intra Alexandru Paleologu, Mihai Ursachi, Luca Pițu, Tereza Culianu, Magda Cârneci, Mariana Marin, Petru Romoșan, Liviu Antonesei, Liviu Leonte etc, etc; mai veneau, apoi, tot felul de actori, regizori, pictori, scenografi, muzicieni. Sigur că unii dintre ei aveau și un altfel de rol. Amintindu-și de acei ani, Nora Iuga spune: „La față am fost o urîtă, știam asta, dar la corp eram mortală (s.n.). …Îmi făcea o plăcere nebună să-mi arăt cărnurile, să mă joc cu Tiberiu prin nisip. Săream după minge cu copilul, cred că formam un tablou captivant. Dar ce ciudat! Nu eram deloc curioși să ne vedem părțile rușinoase. Nu m-am gîndit niciodată să mă uit acolo la prietenii mei. Nu vedeam nimic, nu ma interesa cine era mai bine dotat sau mai puțin dotat. Parcă eram toți de același sex. Nu știu dacă și bărbații gîndeau la fel”.
Nora Iuga prezinta 2 Mai-ul ca pe un paradis terestru. Era acolo, însă, și un mic infern. Lumea nu era chiar atît de nevinovată. În privința înzestrării, se făceau clasamente. Nu trebuia să ajungi pe plajă ca să afli cît de dotați sînt literații sau pictorii români. Puteai afla lucrurile acestea făcînd o plimbare prin Piața Unirii din Iași. Nu era trecut cu vederea nici un amănunt. Fiecare vară își avea protagoniștii săi. Se nășteau și consumau iubiri cehoviene. Pe această plajă aflată în devălmășie, Virgil Mazilescu și-a petrecut ultima sa vară cu gîndul la frumoasa lui Rodica. Reproducem un scurt fragment din jurnalul poetului: „Duminică 22. Am dormit la Madi, în casa căreia scriu acum (duminică, 9.30 dimineața). Voi trece probabil pe la Nora și pe la Nino. Mă pregătesc să le dau telefon. Am fost la ei: o sticlă de vodcă, amintiri dulci-dureroase, doar în casa lor a început concret iubirea dintre mine și Rodica…”. Și acum, iată și mărturia Norei Iuga: „Pe Rodica am cunoscut-o de fapt la 2 Mai, era o fată extrem de frumoasă, era nevasta lui Dan Cristea. Toți eram atrași de ea, era o apariție. Ne petreceam vacanțele întotdeauna la 2 Mai, unde mai veneau și Nina Cassian, Elena Ștefoi, Marius Robescu, Gabriela Adameșteanu și mulți alții. Așa am cunoscut-o pe Rodica Palade. Mazilescu a întîlnit-o în blocul din Drumul Taberei, în care locuiau și el, și Dan Cristea, la etaje diferite. Acolo s-au cunoscut și s-au îndrăgostit. …Mazilescu era un bărbat destul de atrăgator pe vremea aia. Avea niște ochi verzi pe care n-o să-i uit. Și n-o să-i uit mai ales pentru că, după un chef monstruos la noi acasă în Titan, dimineața pe la 4:30 cînd ieșeau pensionarii cu sacoșele cu sticlele de lapte, nebunul de Virgil, care era foarte bine abțiguit, mi-a cerut fardurile și s-a machiat teribil, cu buzele făcute, cu ochii făcuți, cu fond de ten, cu albastru de pleoape, cu grain de beaute, era o frumusețe cu ochii ăia verzi, fardați. Bineînțeles, s-a dus să ia tramvaiul. Bietele pensionare la lapte au început să se închine și să-și scuipe în sîn… A fost o dragoste adevărată, deși pe ea au acuzat-o după aceea prietenii lui Mazilescu și în special cei tineri. Optzeciștii au acuzat-o foarte rău pentru că din cauza ei a murit Mazilescu…”.
Viața boemă din vacanțele de la 2 Mai era prelungită dupa întoarcerea în capitală. Spre deosebire, însă, de mulți poeți din anturajul sau, Nora Iuga nu a făcut abuz de alcool. Interesul pentru viață a salvat-o de la degradare. Adevărata sa metamorfoză s-a petrecut mult mai tîrziu, aproape de vîrsta senectuții: „Este miracolul pe care nu mi l-aș fi putut imagina niciodată. În 2000, cînd am fost prima dată la Berlin, nu știu ce ușă s-a deschis acolo pentru că eu m-am transformat total. Ca și cînd mi-aș fi schimbat pielea de pe mine ca șerpii. Nu numai în plan literar. Am avut în sfîrșit lecturi, am fost tradusă, au venit oameni să-mi spună că poezia mea e foarte originală… Aici în 2000 eram o babă, așa mă simțeam, o babă care nu mai avea nici o perspectivă, poate doar ca poetă. Dar ca să poți să duci o viață mondenă cît de cît, cu petreceri, să fii invitată la spectacole, la baruri, unde am pupat eu în București așa ceva? Să fii tratată ca o femeie tînără? Să ți se facă complimente, bărbații să fie curtenitori, la 70 de ani, venind din România, e absolut uluitor. Te face să te simți om, să simți că încă mai placi, încă interesezi. Îți dai seama ce stimulent a fost asta pentru literatura mea, am înviat, am renăscut. Am o gîndire foarte modernă și mă îndoiesc de foarte multe ori că ar exista o viață viitoare. Cîteodată înclin să intru în categoria ateilor, deși cred foarte tare într-un dirijor nevăzut pe care nu mi-l pot reprezenta. În acelaăi timp, simt des că mi se trimit semnale. Și mai cred că artistul, în general, este înzestrat cu capacitatea de a distinge semnalele…”. Îmbrăcată în haine largi, fumurii, ce par a curge printr-un peisaj crepuscular, și pălării împletite dintr-un vîrtej de frunze ruginii, aflate veșnic în cădere, desprinsă parcă din paginile Scrinului negru sau poate din lumea Crailor lui Mateiu Caragiale, poeta și traducătoarea Nora Iuga (pseudonimul Eleonorei Almosnino) se bucură de o notorietate cu totul neobișnuită pentru vîrsta pe care o are și pentru vremurile pe care le trăim. Curgerea timpului, în mod paradoxal, pare a fi sporit atît vivacitatea spiritului, cît și vioiciunea trupului. În loc să se închisteze în propria sa carapace ca orice om ajuns la vîrsta senectuții, cînd procesele fiziologice capătă lentoarea eternității, spiritul Norei Iuga e avid de orice nouă experiență.
Ziarul de Iași, 22.10.2008
