Există în volumele de poezie ale Norei Iuga, începând probabil cu Dactilografa de noapte, o acută angoasă a timpului, astfel încât actul poetizării tinde să dobândească dimensiunile unui sortilegiu, devine o operaţiune magică prin care timpul este „sedus”, „îmblânzit”, golit de toxinele sale nimicitoare şi, în cele din urmă, convertit în spaţiul acronic al textului. Spaţierea timpului, prin intermediul actului scriptural, rămâne însă distructivă, căci „magia scrierii” presupune nimicirea universului obiectual în dinamismul paroxistic al scriiturii şi aneantizarea operatorului textual în virtutea „legii nimicitoare” formulate de Marin Mincu: textul nu poate exista decât în măsura în care îşi nimiceşte autorul. Poeta ajunge în felul acesta la un soi de textualism sui generis, vehiculând cu o întreagă mitologie a textului şi a scrierii, care este în poemele sale prin excelenţă pharmakon, leac şi otravă, servind la cristalizarea dubletelor fantomatice ale realului şi la substituirea omului în carne şi oase prin dublul său scris.
Personalitate proteică, fascinată de jocul veşnicelor metamorfoze, Nora Iuga nu se poate cantona însă pentru prea multă vreme în teritoriul reducţionist al unei singure formule. De aceea, volumul Autobuzul cu cocoşaţi (2002) va propune o altă viziune şi o altă modalitate de a poetiza, mergând pe linia eposului burlesc, care capătă aspectul unui spectacol de marionete, când grotesc, când graţios şi plin de ingenuitate. Atmosfera e mai degrabă aceea din Dulcele carnaval (ciclu inclus în volumul Cântece), aici autoarea nu mai păstrează din recuzita volumelor anterioare, din fantastica textului şi a scriiturii, decât predilecţia pentru manechinele „aproape vii” şi pentru oamenii „însemnaţi” (poate s-ar cuveni să scriem „în-semnaţi”), care sunt, în acelaşi timp, fiinţe şi semne, căpătând ceva din anatomia spectrală a grafemului. Căci „cocoaşa” (adică „semnul”) este, în viziunile construite pe linia absurdului naiv al lui Rousseau Vameşul semnul unei diformităţi legate de incapacitatea măştilor textuale ale autoarei de a trăi realul ca atare, marcând perpetua lor disponibilitate de a-i infuza experienţei de zi cu zi ceva din policromia caleidoscopică a lumii onirice. În această ordine de idei, Sam, protagonistul „romanului în versuri” pe care ni-l propune poeta, este un fel de Leopold Bloom, mai artist, mai fantast, care „cocoşează” realitatea, o deformează, cu o infatigabilă dispoziţie pentru jocul cu lucrurile şi cu imaginile. Iar viziunea se constituie aici după principiul (teoretizat de onirici) al „configuraţiilor”, al aglutinărilor imagistice pe care le putem întâlni încă din volumele de început ale Norei Iuga, în timp ce poemele sunt adeseori autobiografii fabuloase sau devin replica, în registru parodic, a liricii „metafizice”: „am ieşit pe dig/să-mi scutur hainele de viaţă/sunt disperat/sunt un cimpanzeu părăsit/n-am veşti de la tine/nu-l găsesc pe elohim/nu ştiu unde l-am pus/în cutia cu scule/n-a rămas /decât un cui ruginit/ce sam sunt şi eu/mi-am lăsat personalitatea/în autobuz pe scaunul de lângă fereastră/ea nu se vede dar se simte/e caldă şi moale/ca o plăcintă cu brânză/voiam să-ţi-o dau/să guşti din ea/să-ţi bucuri cu mine/dinţii şi limba” (sam îl caută pe elohim). Această tendinţă de a face din universul cotidian obiectul jocurilor unei fantazări sans rivage, al unei licenţiozităţi absolute a imaginaţiei, amintind de acel principiu al „fanteziei dictatoriale” despre care vorbea cândva Hugo Friedrich, situează lumile Norei Iuga sub semnul carnavalescului care aboleşte norme şi interdicţii, permiţînd fuziunea hilară a tuturor regnurilor. […] În timp ce traversează, asemenea celebrului personaj al lui Joyce, parcelele terne ale realului, Sam disimulează aşadar în spatele aparenţelor sale de manechin grotesc şi candid, un fel de spiriduş al visului/poeziei, un Puck care supune realitatea metamorfozelor năstruşnice, o scoate din ţâţâni pentru ca, infuzându-i spiritul licenţios al carnavalului, să-i redescopere ingenuităţile paradisiace. Iar Nora Iuga se dovedeşte, pe parcursul poemelor din Autobuzul cu cocoşaţi, o veritabilă doamnă-spiriduş care, lăsând deoparte crispările şi anxietăţile, contorsiunile lipsite de umor şi clamorile de spital existenţialist cu care vehiculează atât de frecvent (cu siguranţă mult prea frecvent) poezia de astăzi, readuce în prim-plan bucuria jocului şi a reveriei, are, în faţa realului, pe care l-a transformat într-un vertij de culoare şi de lumină, voluptăţile ucenicului vrăjitor, ce a dat, întâmplător sau nu, peste bagheta maestrului. Şi ne face să înţelegem că, în fond, poezia n-a fost niciodată altceva decât un mod de a da cu tifla realităţii, aşa cum ştiu să o facă numai nebunii şi numai copii.
Totodată Autobuzul cu cocoşaţi (ca şi mai vechiul şi puţin comentatul volum Cântece) evidenţiază, cu exactitatea unei file de zodiac, una dintre faţetele cele mai seducătoare ale unei personalităţi polimorfe, care se împarte între trăirea jubilativă, în registru paradisiac, şi drama cărnii atinse de ghearele timpului, pe care o revelează, cu o cruzime fără precedent în literatura română, excepţionalul roman Lebăda cu două intrări. Căci Nora Iuga este, efectiv, o „fetiţă cu o mie de riduri” capabilă să poetizeze pe registre distincte şi să treacă, plină de nonşalanţă, din paradis în infern şi de la arieta de carnaval la scrâşnetul atroce de dinţi ce exprimă durerea ţesuturilor unde timpul s-a instalat ca o molie. […]
Prefaţa la volumul Autobuzul cu cocoşaţi, Editura Charmides, 2010
