Octavian Soviany
„Un efort în direcția concentrării și a extracției de chintesențe lirice realizează Nora Iuga în poemele „de dragoste» din volumul Capricii periculoase, ceea ce nu înseamnă însă, câtuși de puțin, renunțarea la jocul baroc al travestiurilor și simulacrelor, de vreme ce autoarea face aici o poezie a dorinței «derealizate», captate de un obiect ireal, de un partener care poartă toate semnele fantomaticului, iar impulsia sexuală se convertește în impulsie textuală: «acolo pe geam în colțul din stânga / mototolindu-ți cearceafurile / la gândul unei femei imaginare / tu alergând sub felinarele roșii / […] poți să faci ce vrei / eu tot te aduc fără să știi / în această hârtie nerușinată». Existența eu-lui e privită de data aceasta ca o desfășurare de iluminări și ocultări succesive, care se asociază cu «obiectul neidentificat» (sau, altfel spus, cu litera ilizibilă) el îmbrăcând așadar ipostaza conștiinței textualizante, prinse în jocul ștergerii și rescrierii: «parcă aș fi pământul / la fel mă apropii / și mă depărtez de soare / la fel mă aprind și mă sting / ca un far care semnalizează / un obiect neidentificat». Marcată de substituirea eu-lui vivant de către eul scriptural, metamorfoza subiectivității lirice e în același timp o pierdere a apetenței pentru real, căci textuarea înseamnă o ieșire din spațiul obiectelor, e «mers invers», adică timp care curge dinspre prezent spre trecut. Dar sarabanda metamorfozelor presupune mai cu seamă transmutația țesuturilor organice, conversiunea lichidului vital în «cerneală», trecerea de la «marea roșie» a vieții la «marea albastră» a producției textuale. Partenerul acestei feminități derealizate este, la rândul său, pură Imago, plămădită din materia evanescentă a semnului, supus ștergerii și rescrierii. Aparițiile acestui iubit spectral se vor asocia prin urmare cu schema subțierii, a efilării, care trimite cu gândul la trecerea în spațiul papirosferei și la metamorfoza în «personaj». […] Utopia pe care o vehiculează poemele din Capricii periculoase fiind cea a dizolvării complete a universului obiectual în acronia scripturalității, conversiunea deplină a femeii «reale» în semn. Ceea ce nu constituie în cele din urmă decât expresia unui patos sinucigaș care pune semnul egalității între experiența thanatosului și experiența actului scriptural, legat de simbolistica ochiului deschis spre neant: «ce teribilă potrivire sexuală / între ochii noștri / ce act prelungit / te verși în mine / prin cele două orificii ale neantului / unde dumnezeu își mânuiește derutantele lui instrumente». Fuga de fețele timpului preschimbându-se așadar într-un soi de suicid melancolic având ca instrument actul producției textuale, iar poezia Norei Iuga evoluând astfel de la spectacularul baroc al tablourilor vivante din Dactilografa de noapte către textualism și autoreferențialitate, animată fiind de verva apocaliptică a derealizării».
(Sângele și cerneala, în Contemporanul – Ideea Europeană,
Nr. 5, 1999, pag. 4)
