interviu de Marius Chivu
Dilema Veche, Nr. 109 / 24 februarie – 2 martie 2006
La începutul anului, revista Cuvîntul a acordat Premiul pentru Cartea de Poezie a anului 2005 volumului Norei Iuga Fetița cu o mie de riduri (Editura Cartea Românească), iar săptămîna trecuta, în nr. 3-4 al Bucureștiului Cultural, suplimentul revistei 22, mai mulți critici literari au votat același volum în cele mai bune cinci cărți de poezie ale anului trecut .
Pe măsură ce îmbătrîniți, vitalitatea dvs. crește. Asta nu vă sperie chiar deloc?
Știu și eu? Mă gîndesc că, dacă miliardarii se tem cel mai mult de hoți, prin analogie, cu atîta viață în mine, în mod normal ar trebui să-mi fie frică de moarte, nu? Cînd mai trăia mama și avea vîrsta mea de acum, mă miram de cîte ori rîdea – și rîdea mult -, pentru că eu credeam că bătrînii sînt conectați continuu la moarte, pe deplin conștienti că scurtcircuitul se poate produce în orice secundă. Dar aici intervine un mic paradox. Uneori îmi închipui că sînt un balon și viața asta toată intră în mine. Cîți metri cubi de aer, de hidrogen, de heliu, pentru o biată piele subțiată! Și deodată poc! – dar nu simți propria ta explozie, n-ai timp s-o simți. Cred că așa o să fie.
Ați mărturisit că romanul Sexagenara și tînărul este 90% biografie, ați intitulat o carte Lebăda cu două intrări, ați afirmat de-a dreptul că v-a plăcut enorm să faceți dragoste și că orice comunicare puternică cu un barbat, indiferent de vîrstă, o simțiți erotic. De obicei, erotismul jenează, la dvs. pare firesc. Ce știți dvs. și noi nu știm?
Știu sigur, pentru că am descoperit cu propriul meu trup, că iubirea e Dumnezeu. Aici nu mai încape nici o ambiguitate, nici o aproximație, nici o nuanță. Să fie clar, cînd spun asta nu mă refer la iubirea de mamă, de frate sau de patrie… Mă refer chiar, și numai, la iubirea dintre bărbat și femeie, despre care Angela Marinescu spune „vai, ce lucru oribil!“, iar eu văd fervoarea îndrăgostitului și inspirația poetului suprapunîndu-se perfect ca jumătățile unui fruct rotund – nimic altceva decît reîncarnarea stării de grație, menită să ne aducă aminte că sîntem cetățeni ai Edenului și tînjim să ne repatriem. Cum să nu rîdă ei de mine, cînd eu însămi rîd de mă prăpădesc! Sigur că sînt ridicolă; dar uneori mie îmi place să fiu ridicolă, e și ăsta un act de curaj – curajul de a-ți arăta natura în superba ei alteritate.
Așadar, ce pot să fac? Sînt ca adolescenții; clocotesc de entuziasm. Port un zeu în mine, parcă așa se traduce asta: permanent sînt îndrăgostită fără obiect, trăiesc la modul frenetic intensitatea distanței, a lipsei de finalitate care potențează dorința. Practic nu am nici un merit. Pe lumea asta totul se poate reprezenta și substitui. Cred că instinctul meu erotic este extrem de inteligent, de adaptabil; cînd i-a paralizat mîna dreaptă a început să scrie cu stînga. În locul unui bărbat se poate iubi un mesteacăn sau o broască țestoasă numita Goldie; cînd atingi frunza să simți mîna lui, cînd atingi piciorul broaștei să simți o distanță lungă, o sosire tîrzie…
În termenii erotismului, care sînt diferențele dintre o carte tradusă față de o carte scrisă de dvs.?
Dacă privesc scrisul ca pe un act erotic, mă asigur tot mai mult că el chiar asta este. Orice vărsare în celalalt presupune o acumulare de substanță care trebuie să ne scoată din noi și să ne toarne în altcineva. Între donator și primitor se creează mereu un cîmp magnetic dătător de plăcere. Senzația e mai intensă cînd îmi scriu propria carte. Simplificînd, traducerea e un act cu prezervativ. Scrisul personal nu suportă protecția. E pe propria răspundere. Are Dumnezeul lui, ca bețivii, ca nebunii.
De ce seduce naturalețea?
Pentru că e mai generoasă decît toleranța sau mila. Naturalețea le îngăduie celor de la galerie să se simtă egali cu idolul lor și, în consecință, să-i atingă performanța. În general ne dăm în vînt după idolii care-și etalează slabiciunile în public. Sub fotografiile lor sîntem gata sa scriem Ecce homo și să ni-i facem modele. Sînt periculoși naturalii aceștia; își dau seama curînd cît de profitabilă e naturalețea și încep s-o speculeze. Îi știu bine, nu mă întreba de unde!
Borges spunea că oglinzile sînt sinistre pentru că multiplică gesturi inutile. Dvs. spuneați undeva că oglinda e o convenție.
Fără îndoială că gesturile sînt prelimbajul nostru de bază, paleolimbajul redus la posibilitățile trupului, așadar simplu și primitiv. Ce curios că recurgem la el mereu cînd cuvintele ne sînt insuficiente. Gesturile sînt mult mai cinstite decît cuvintele. Uneori mă gîndesc că așa cum săpunurile, parfumurile și toate produsele cosmetice ne ascund mirosul specific și ne împiedică să ne găsim pereche potrivită adulmecîndu-ne, la fel și cuvintele ne ascund gesturile, cinstitele, spontanele gesturi ale tandreții barbare despre care nu prea mai știm nimic. Culmea, mie nu gesturile mi se par inutile, ci cuvintele, cînd prea multe și de prisos, cînd insuficiente! În ambele cazuri trebuie să apelam la gesturi, așa cum niște alpiniști și pe Nanga-Parbat au fost salvați cu ajutorul unui aparat Morse pentru că telefonul mobil nu avea semnal…
Oglinda e o convenție în masura în care și ceasul și calendarul sînt convenții. Dacă nu s-ar fi inventat toate grozăviile astea indispensabile, probabil că batrînețea nici nu ar fi existat. Ar fi fost doar o indispoziție sau o oboseală și, în cele din urmă, am fi avut vîrsta pe care ne-o simțim, nu cea pe care o socotim sau ne-o vedem.
Știu că ați vrut să vă faceți actriță.
Am visat scena o viață întreagă. Părinții m-au păzit cu cerbicie de rampa după care tînjeam, de costum, de machiaj, de masca, reprezentînd pentru mine mereu fața mea cea mai ascunsă și adevarată: balerină, actriță. Sînt sigură că acel gheizer subteran, în punctul acesta fusese programat să țîșnească, dar dacă n-a fost lăsat, ce și-a zis: Vă arăt eu vouă, găsesc eu ceva la schimb de-o să rămîneți cu gura cascată! Și m-am văzut proiectată pe scena poeziei. Nu cea din creierul meu, nu cea mîzgălită pe dosul facturilor Romtelecom sau Electrica, nu cea învîrtită pe toate fetele în mașina de scris Adler din 1931, nu, ci chiar pe scîndura vie, halucinantă, m-am pomenit, în fața rampei, îmbibată de inconfundabilul ei miros de lemn, de praf, de vopsele… Am apărut în fața publicului la Viena, la Teatrul „Odeon“, la Teatrul Mare din Struga, pe scena Ateneului Român și mi-am spus poemele, propriile poeme. Deci n-am pierdut scena, altceva am pierdut. Am pierdut șansa de a lăsa, în memoria acelui public care mă cunoaște abia acum, portretul artistului la tinerețe.
Ca și precedentele volume, și Fetița cu o mie de riduri e dificil de clasat ca gen. Ce înseamnă literatura marca Nora Iuga?
„Marca Nora Iuga“, zici! Ador chestia asta. Lasă-mă să-mi savurez orgoliul. Ei bine, cred că nimic nu mă fascineaza mai mult decît limbajul gîndului fără cîrlige de rufe, în voia vîntului suflînd din prăpăstii, torentul verbal bolborosind fără gură cum numai Joyce, Beckett, Jelinek și… Nora Iuga, de ce nu!? Ascultă un fragment din Lebăda cu două intrări: „cette corespondence très ardente la două zile ăsta era teritoriul meu apanajul meu cum nu urla hîrtia și acum cu mine la două luni cu el dacă-n douazeci de toamne am înnebunit cînt mă bucur că ai să-l… vreau să te culci cu el să ajungi la drojdie între noi a stat mereu cimitirul de elefanți e clar am înnebunit nu te văd în pat c-o lolita blondă cu un tauraș negru te văd îți inventez amoruri perverse tot ce nu-ți pot da te justific să mă justific vărs pe mine ligheanul cu lături cînd dormi și dumnezeule nimeni n-a fost vreodată mai bun cu mine o proxenetă ticăloasă e închipuirea spurcă ce iubește întinde pe hîrtie un ruj ordinar sica servitoarea de la breaza avea mereu un dinte mînjit în loc de idei amintiri nimic nu mai avea…“ Românii nu vor să învețe limba asta, cea mai adevarată. Dacă am apucat să deschid robinetul la o asemenea presiune, cum crezi ca l-aș putea închide!? Vezi de ce pentru mine, caă-i poezie, că-i proza… ei, de-aia n-are balta pește; așa se ște cu gîndul în marile mult mai îndepartate, mult mai adînci.
Ați fi putut pleca de aici de nenumărate ori, călătoriți foarte mult, vă place curtoazia germanilor, mai nou păreți sedusă de mestecenii Rusiei… Ce vă ține în România?
Cînd plec din țară, plec din mine, plec din vîrstă, îmi schimb oglinda, acolo dau peste ce-am uitat. Sirena unui vapor din Rotterdam, noaptea pe chei, glasul lui Shirley Temple într-o pensiune din Bonn și proprietarul cu peruca neagra, “Domnul Darwin, nu?“, și ochii albaștri ai bărbaților peste tot ca jivinele hamesite… N-am rămas fiindcă sînt și lucruri uitate pe care nu le-am putut recupera nici acolo: nu mai știu cum se fac copiii, îți dai seama!? De aceea m-am întors acasă, în patul meu, poate în vis, îngerul cu briciul în zăpada rosie.
De ce anume vă e dor din trecut?
Mi-e dor de emoția irepetabilă din copilarie cînd bucuria și frica aveau un singur creier ca două surori siameze; mi-e dor de primul meu sentiment metafizic: cînd îl așteptam pe Moș Craciun.
Ce nu vă plictisește niciodată?
Să mă duc la piață, să spal suprafetele lucioase cu detergent, să mă uit în oglinda… Nu suport însă să fac la nesfîrșit același lucru. Nimeni nu poate, pentru că în nici un creier de om nu încape infinitul. De aceea nu există nimic de care să nu mă plictisesc pînă la urmă, nici măcar “Bolero“-ul lui Ravel.
Acum cîteva zile am citit aceasta fraza din Carlos Fuentes: „Deși trăim în nenorocire, trebuie să ne fi născut în fericire“. Mi-am amintit că asta mi-ați spus dvs. odată.
Dacă în conștiința noastră întreaga viață ne apare mai puternic marcată de suferință decît de bucurie, asta ni se trage de la incapacitatea noastră de a recunoaște gratitudinea și echitabilitatea. Ba mai sîntem și rău platnici – asta e! Existența e formată jumătate din lumină, jumătate din întuneric, dar noi vrem totul pe gratis, pîndim mereu momentul s-o ștergem pe șest de la masă fără să plătim. De ce nu acceptăm că binele se plătește cu răul și răul cu bine!? Dacă am înțelege asta, am vedea și partea de bucurie a vieții.
Dar, sigur, lucrurile nu sînt atît de simple. Cînd am fost prima dată în străinatate, m-am pomenit spunîndu-mi: aici e locul meu! În bine m-am simțit numaidecît acasă și nenorociții ăia de ruși albi, cu sîngele lor albastru și cu mestecenii lor cu tot, nu se simt acasă nici la ei în Minsk, după 90 de ani de rău comunist. Și de unde știa domnul de Cromagnon sau domnul de Neanderthal și toți nepoții și strănepoții lor că trebuie să te spetești muncind să atingi perfecțiunea. În fond, ce-o fi perfecțiunea? Cum de tînjim după ceva ce nu cunoaștem?
Poate că adevăratul dor al întregii noastre ființe e dorul după lucrul uitat. Perfecțiunea moțăie în memoria noastră pasivă. Ai văzut „Îngerul istoriei“ al lui Paul Klee? Zboară cu spatele, zboară înapoi… Se pare că săgeata indică mereu l’éternel retour.
