Am fost, ani la rînd, un cititor împătimit de jurnale. Nu o dată a trebuit să admit că metaliteratura, iederă cronofagă, şi-a trimis stolonii în stînga şi-n dreapta, în sus şi-n jos, devenind adevărata operă, măsura geniului unor Franz Kafka, Julien Green, Ernst Jünger, Witold Gombrowicz sau Nicolae Steinhardt. După 1990, în literatura română au fost tipărite impresionantul Jurnal – spiritual – suedez al Gabrielei Melinescu (ajuns la al cincilea volum, l-aş dori continuat încă mult timp, ca o prelungire nonficţională a nopţilor Şeherezadei), jurnalele lui Radu Petrescu (adevărate „cataloage” ale autoconstrucţiei culturale) dar şi Memoria ca zestre (însemnările Ninei Cassian, obscene adesea şi infidele anilor evocaţi, putînd fi decodate eventual ca document al amputării voluntare a unei conştiinţe). La capătul unei serii uluitoare, cînd credeam că nimic nu va mai face să mă declar aficionado, apar Berlinul meu e un monolog, de Nora Iuga, şi Aerostat, de Stelian Müller – despre debutul acestuia revista Tribuna publicînd deja un set de comentarii. Cine nu cunoaşte literatura Norei Iuga încă de la primul volum nu va înţelege devenirea tulburătoare, seria de metamorfoze care o păstrează pe autoarea octogenară în siajul ultimelor mode, a post-postmodernismelor sau douămiismului. Circe vorbeşte şi farmecă, mai nou, româneşte: în poezie (Spitalul manechinelor, Fetiţa cu o mie de riduri, printre altele), în proză (Săpunul lui Leopold Bloom, Sexagenara şi tînărul, Hai să furăm pepeni), în traducerile din limba germană (Toba de tinichea de Günter Grass, Eumesvil de Ernst Jünger, De ce fierbe copilul în mămăligă de Aglaja Veteranyi, Animalul inimii de Herta Müller, Stau pe treptele vîntului. Poeme alese de Rolf Bossert fiind numai cîteva). Berlinul meu e un monolog – alcătuit din două pãrţi, Fasanenstrasse 23. O vară la Berlin şi Stuttgarter Platz 22 – reprezintă o reteritorializare firească prin extensia domeniilor literare abordate. Înainte chiar de-a survola pagina de gardă: impresionează longevitatea dublată de luciditate (deloc excepţională, însă, în mediul literar german), acuitatea senzorial-emoţionalã a Norei. Apoi, avansînd, cu pauze de meditaţie-degustare în text: sînt cuceritoare o anume seninătate feerică (glamour-ul de tip hollywoodian), cochetăriile povestite firesc, dezinvoltura şi naturaleţea („Înfrîngerea începe o dată cu pierderea dezinvolturii”, specula Jünger în, din nefericire, uitatele azi Jurnale pariziene.) Sînt acestea, parţial, elementele succesului pe care literatura Norei l-a repurtat în mediul literar germanic sau printre scriitorii mai tineri de la noi (numiţi adesea, la grămadă, douămiişti). Nora Iuga adună între copertele celui mai nou volum fragmente nedatate, crochiuri, poeme în proză, mini-reportaje, meditaţii deloc încrîncenate, deloc teoretizante: pentru că uneori „textul începe să semene cu vînzătorul ăla de ziare Motz şi Strassenkehrer, din faţa librãriei Russkie Knighii, care poartă pe el un an de zile acelaşi trening şi nu se mai opreşte din zîmbit, deşi ştie că nu-i cumpără nimeni ziarele.” (p. 196) Acolo unde unii – diariştii narcisiaci supersensibiloşi – ar rememora gongoric întîlnirile cu mari literatori (Oskar Pastior, Herta Müller, Aglaja Veteranyi, Mircea Cărtărescu, Ernst Wichner şi alţii), ea observă cum chipul cuiva devine asemeni feţei de masă pe care se lăţeşte o baltă de vin. Caută un tip de căldură umană, o rezonanţă pe care nu întotdeauna numele scris pe cotorul vreunei capodopere le pot da. Notaţiile au densitate şi claritate, ca (trans)scrise de mîna unui medium suprarealist: „De fiecare dată mă descopăr mai suplă, mai fină. Mi-a dispărut orice fel de lăcomie, îmi pedepsesc animalul, creierul este încins la maximum. Strălucirea lui îmi iese prin pori.” (p. 9), „[Emoţiile] parcă ar fi secretate de glandele sexuale. Există un palpit interior care vine din zona pubiană.” (p. 10), „Sînt mîndră şi enigmatică” (p. 15), „Ce ciudat, imaginaţia e ferită de simţul ridicolului. Imaginaţia este realitatea liberă.” (p. 16) Asociaţii incandescente, iraţionale dinamiteazã şi reconfigurează pagină după pagină, într-un balans fin cu anecdoticul şi cu suavităţile ori cruzimile pe care realitatea le secretă: ploaia căzînd ca o pedeapsă la vizitarea lagărului-muzeu Sachsenhausen, probarea unui sutien de culoarea pielii, magia bazarului turcesc (unde ibricul de aramă a fost înlocuit, totuşi, cu unul de inox), hieratismul unui chitarist rus declanşînd nostalghia de proporţiile unui cataclism nuclear, sfinxul egiptean (şi desele reveniri la muzeul de egiptologie berlinez), viaţa de noapte & Erotikmuseum (elogiul, deloc vulgar, al unei promiscuităţi consimţite, deci libere…), interviul – într-un crescendo grotesc – pe care i-l ia o ziaristă româncă, îndrăgostită de Ion Iliescu, „cronica” unui documentar despre mizeria Africii, excursia – cu bursă DAAD – în Argentina (la Buenos Aires), fragmentele „salvate” – căci traduse – din opera unor excelenţi poeţi germani tineri (născuți & condamnaţi la statutul de Ausländer), întîlnirile (numeroase) cu bătrîni – seducătorii şi miraculoşii bătrîni ai Norei Iuga – care duc cu ei, poate că pentru totdeauna, taina (nazismului, Holocaustului, ocupaţiei sovietice etc.).
*
Afrodisiacul scriitorului, pare să ne spună diarista, e asumarea, clipă de clipă, a nobilei şi detestabilei condiţii umane: „scriu aţipind, scriu prostii, «nimicuri personale», vorba criticului Marius Chivu, că aşa fãceau şi Joyce sau Musil care, dacă nu găseau ceva mai senzaţional, veneau şi ei acasã ca tot omul.” (p. 154) Dar scrisul devorează, cerşeşte, cucereşte. Amînă şi face improbabilă întîlnirea cu doamna Hekate. Sexul e moartea mea, îi mărturiseşte, provocator, unui poet levantin. […] În scris, Nora Iuga se numără printre puţinii scriitori români care jubilează. Anarhic, nu anarhist. […] Invaziv, intens, seducător.
*
Oskar Matzerath bate neîncetat toba fãcută din pielea tăbăcită, mumificată a faraonului Akhenaton.
Tribuna, nr. 209, 16-31 mai 2011
