Între scriitorii aceleiaşi generaţii sau perioade există nu numai fireşti deosebiri de valoare, ci şi regretabile, chiar dacă la urma urmei fireşti şi ele, deosebiri la nivelul succesului socio-literar. Sînt autori care parcă stau „ascunşi”, publică rar şi nu se pricep (în vreme ce alţii se pricep foarte bine) să atragă atenţia asupra lor. Cînd scot însă şi ei cîte o carte, ni se întîmplă nu o dată să constatăm că ea poate concura liniştit cu cele ale confraţilor despre care vorbim, ca să zic aşa, şi în somn. Din această categorie, a parcimonioşilor şi discreţilor, face în orice caz parte Nora Iuga – o izolată chiar printre colegii de generaţie, după cum singură mărturiseşte: „Nu-mi cunosc colegii de generaţie decît din cărţile lor. Abia acum citindu-i îmi dau seama cît de mult le aparţin. Aceeaşi lume ne-a învelit în membrana ei tulbure. Radu Petrescu, Mircea Ivănescu, Costache Olăreanu, Mircea Horia Simionescu, Tudor Ţopa, Radu Căplescu… umbre plutind împreună cu mine în acelaşi lichid amniotic şi nu ne-am văzut cu adevărat şi nu ne-am atins. Mă simt vinovată faţă de ei…” Piaţa cerului e o surpriză numai prin formula ei de carte mixtă, cuprinzînd versuri amestecate cu proză; unele rostite de o „voce”, altele tipărite ca atare (am numărat 59 de poezii într-un volum de 140 de pagini); proza e la rîndul ei amestecată: pagini de jurnal intim, autobiografic sau de creaţie, fragmente de scrisori, citate, amintiri, vise, evocări, descrieri, stări, senzaţii, reflecţii, fantezii, bucăţi de amalgam suprarealist… Piaţa cerului („piaţa” cea mai vastă din cîte se pot imagina), volumul cu un titlu atît de liber şi deschis al Norei Iuga, este de fapt o nouă călătorie în jurul propriei camere; camera este însă aici o bucătărie; o bucătărie de bloc, prozaică desigur, plină de „oale şi crătiţi” şi din care „mătura şi făraşul” nu lipsesc: „Curăţ orezul”, sau „Mi-a dat supa în foc”, ne comunică poeta încinsă fără jenă cu şorţul gospodinei şi în acelaşi timp vrăjită, capabilă de cele mai neaşteptate metamorfozări; preschimbîndu-se rînd pe rînd în „salonaş monden” sau „cafenea literară” (printre obişnuiţii cărora s-au numărat şi poeţii de mare talent, prematur dispăruţi, Virgil Mazilescu şi Marius Robescu – fixaţi de Nora Iuga în două stop-cadre tulburătoare), în cameră de tortură (din moment ce „Pe masa de bucătărie se spintecă, se toacă, se răzuieşte, se striveşte, se pisează, se jumuleşte, se jupoaie…”), muzeu: „Uneori în bucătărie se păstrează relicvele unor civilizaţii mai vechi: un primus, un fier de călcat cu cărbuni, care se închide la vîrf cu un cap de cocoş, o piuliţă de aramă, un grătar de sîrmă, un vătrai”, cabinet de lucru: „Nimic mai grotesc decît o maşină de scris pe masa de bucătărie, printre coji de ouă şi de cartofi, cuţite şi strecurătoare, poate doar femeia cu şorţul pătat, care încearcă să-şi depăşească condiţia filozofînd stîngaci şi penibil”, punct de observare (a întîmplărilor din faţa blocului, de pildă), pavilion de reculegere, visare, rememorare – „un sanctuar bîntuit de umbre”. Cenuşăreasa spaţiului domestic, bucătăria devine aici o interesantă eroină. Mai multe lumi îşi dau întîlnire în perimetrul ei modest, în care existenţa poetei se desfăşoară în regimul trăirilor suprapuse. O picătură de apă căzută pe plita încinsă ia proporţiile unui cosmos încăpător. Cotidianul brutal se învecinează cu reveria, realismul cu suprarealismul. „Aşteptînd să fiarbă fasolea”, poeta deschide o carte despre Dostoievski şi aţipind (din cauza cărţii?) „pentru cîteva clipe” are „primul vis cu Dostoievski”, urmat în volum de alte două, „confuzii” abile de scene romaneşti şi experienţă sufletească personală. Dostoievskiană este şi amintirea dureroasă – „memoria are un ghimpe în gură”, spune, nu întîmplător, Nora Iuga – despre o fetiţă din clasa întîi primară batjocorită şi umilită de o colegă cu părinţi influenţi în complicitate cu o învăţătoare coruptă – victimă neajutorată ajunsă la discreţia puterii absolute a celorlalţi, care îşi arogă pînă şi dreptul de a o acuza pentru ceea ce ar gîndi ea, chipurile, în gînd: „Într-o zi Liliana, o fetiţă cu zulufi blonzi, pe care o aducea şi o lua ordonanţa de la şcoală, a sărit ca arsă în ora de aritmetică şi i s-a plâns învăţătoarei: – Doamnă, vă rog, Picioare răşchitoare mă înjură în gînd. – Aşa? Ei las c-o fac eu să-i treacă pofta să mai înjure (…) Tremura de parcă ar fi dat foc şcolii. Stătea acolo în uşă ca o sălbăticiune încolţită şi nu ştia încotro s-o apuce. Semăna cu vrăjitoarea în biserică – o secvenţă dintr-un film cu Marina Vlady, pe care l-am văzut mult mai tîrziu, prin anii şaizeci.” Printre vise se strecoară un coşmar: „cîteodată în somn simt/ cum s-a răcit apa în pîntecul mamei/ dincolo de această amintire/ totul e interzis”, după o dezordine casnică banală se evocă, în cadrul aceluiaşi spaţiu, o anomalie bizară: „sînt locuri în care aerul unei case începe să vibreze şi spaţiul dintre tine şi o fereastră anume devine dens aproape solid trădînd o prezenţă neaşteptată”; înainte sau după aceasta, sosirea primăverii, întîlnirea cu Miron Radu Paraschivescu, severele profesoare de la Ursulinenkloster, o senzaţie: „parcă ar umbla cineva prin ceaţă cu o lanternă verde”, o stare: „Am încuiat uşa, am tras storurile, m-am întins pe pat ascultînd sunetul imperceptibil, aproape graţios al tacîmurilor cu care locatarii de la catul de sus îşi însoţesc cina. Panglici argintii, leneşe îmi înfăşoară picioarele, braţele, gura, pleoapele. Îmi amintesc din ce în ce mai şters o poză dintr-o carte primită ca premiu în clasele primare. Gulliver”, o viziune: „Uneori noaptea mi se deschidea uşa de la balcon şi în pervazul ei apărea un leu uriaş de culoarea bostanului; eu aruncam cu perne în el, dar nu se clintea şi mă privea trist cu o nesfîrşită duioşie care-mi amintea de agonia tatei sau de ochii iubitului, cînd trebuia să revenim printre oameni”; autoarea îşi povesteşte „scene de iubire”: „îmi povestesc scene de iubire/ cos o dantelă ruptă/ toate corpurile au un fel de frivolitate// îmi povestesc scene de iubire/ semăn cu o sepie într-un acvariu” şi se întreabă „de ce nu a fost ales copacul în locul omului”: „uneori mă întreb de ce nu a fost ales copacul în locul omului, el care nu poate vorbi, el care nu poate umbla, el a cărui moarte n-o afli decît mult mai tîrziu pentru că materia lui este mai demnă şi mai misterioasă. iubirea lui nu se mărturiseşte decît prin strălucirea sevelor care-l cutreieră şi-i atîta statornicie şi atîta răbdător păstrată lumină în ţesutul lui bărbătesc, un copac e o lume mai ascunsă ca lumea, o lume închisă şi de-aceea mai cinstită”. Totul se leagă în cartea în aparenţă atît de liber construită a Norei Iuga: arta culinară şi arta, suferinţa „infimă” şi suferinţa universală. Operaţia de cruzime gastronomică a azvîrlirii racilor în apa clocotită naşte un spectacol vizual extraordinar şi apoi gînduri ce merg din ce în ce mai departe: „Carapacea maschează perfect violenţa reacţiei la durere – spasmul –, dar şi perfidia cu care moartea se drapează într-un roşu senzual şi luminos, ţîşnind parcă din porii umflaţi, mă umple de oroare. Strălucirea mărturiseşte viaţa (…). Dar roşul torid şi voluptuos al racilor fierţi, cînd îi pun aburinzi pe farfurie, de ce nu-mi stîrnesc nici o clipă iluzia că sub armura lor de culoarea portocalei s-ar putea ascunde bucuria şi de unde atunci această indiferenţă faţă de sensibilitatea vietăţilor mărunte la durere? Erorile naturii, vicleniile ei? Sau poate că totuşi există un extaz al suferinţei şi o superbie în durerea ultimă pe care materia în inconştienţa ei o trădează (…) Uneori am impresia că luxurianţa imaginilor în care îmi îmbrac textul seamănă cu acea culoare a racilor fierţi, în spatele căreia se ascunde o dramă derizorie. Dar există oare vreo diferenţă între ceea ce au simţit nervii lui Agamemnon în baie şi nervii racului în timp ce fierbea?” De un prozaism ferm, de o cruzime tăioasă, poezia Norei Iuga este în acelaşi timp de o rară îndrăzneală a inspiraţiei. Autoarea însăşi e o Cenuşăreasă ce reuşeşte – explozia spaţiului închis e în acest volum deosebit de spectaculoasă – să evadeze adesea din bucătărioara în care găteşte şi scrie în „piaţa cerului”, o piaţă a sufletelor de poeţi, desigur, acolo unde au loc marile baluri ale fanteziei. Piaţa cerului este o carte profundă, sinceră, curajoasă: „cine are curajul să-şi pună lacrima/ sub microscop”, întreabă poeta care tocmai asta face în volumul ei de autoanaliză şi spovedanie – răscolitor în toate sensurile.
Fereastra criticului, Editura Cartea Românească, 1987
